Ziua gafelor culturale

Am râs de multe ori la poveştile prietenilor care şi-au scăpat telefoanele în wc sau în cadă. Roata vieţii s-a întors şi ieri am râsu-plânsu când am auzit un poc  şi mi-am văzut telefonul meu roz cu „maţele” împrăştiate prin apa din baie. Bietul telefon e obişnuit să sufere traume emoţionale de două ori pe zi, să stea în soare, descărcat, înghesuit.

Cu alte cuvinte, a avut o viaţă grea,  dar până acum a luptat cu vitrgiile sorţii. Nici nu luam în considerare faptul că la un moment dat, eventual dacă îl scap în apă, o să crape. Ei bine, uite că a intrat nici mai mult, nici mai puţin în…moarte clinică. Ecranul era alb şi mai vedeam o culoare când îl mai resuscitam. Asta e, mi-am zis. A fost un telefon bun. O să îmi fie dor de el, dar ăsta e circuitul vieţii.

Problema mea era că nu apucasem să vorbesc cu şeful, să îl întreb ce program am a doua zi. Deşi teoretic weekendul e liber, la şcoală sunt tot felul de activităţi la care m-a invitat să particip. Pentru că pur şi simplu nu ştiam cum să rezolv situaţia, am lăsat-o aşa şi m-am culcat, după ce am întins la uscat componentele telefonului.

M-am trezit pe  la 7 buimacă, cu gândul să mă duc pe muntele din sat, să explorez locurile. Când mi-am echipat telefonul, am văzut că mergea fără nici o problemă, de parcă nimic nu se întâmplase. Se purta ca un soţ care a făcut o gafă şi a doua zi încearcă să o repare ignorând-o pur si simplu. Şi pe deasupra, mă mai aştepta şi un mesaj primit la 5 dimineaţa de la şef în care îmi spunea că într-o oră sunt aşteptată la şcoală. La naiba!! Mi-am aruncat nişte haine pe mine, m-am spălat pe faţă şi am fugit.

În cancelarie erau nişte covoare aşezate pe jos, pe care erau aşezate platouri mari cu mâncare din care se serveau toţi profesorii, femeile într-o parte şi bărbaţii în cealaltă. Toţi aveau uniforma pe ei (aici şi profesorii au uniformă) şi discutau veseli. M-am aşezat şi eu lângă ei, cu apele curgându-mi pe mine, scuzându-mă pentru întârzierea de …o oră jumate. Mi s-a explicat că sâmbăta se ţine la şcoală un fel de petrecere pentru profesori, iar cei mici au tot felul de activităţi. Petrecere la 6 dimineaţa…mă gândeam eu, în timp ce zâmbeam politicoasă. Toţi îmi repetau că sunt foarte fericiţi că sunt acolo, cu ei, aşa că mi-a trecut orice regret după somnul pierdut.

Mâncarea era atât de frumos aşezată că am vrut să fac o poză înainte de a mânca. Am făcut câteva poze, timp în care mi s-a umplut o farfurie cu mâncare (ei toţi mâncau pe frunze de bananier) şi mi-a fost oferită de către directoarea grădiniţei. Eu, în zăpăceala mea, pentru că ţineam aparatul cu mâna dreaptă, am apucat farcuria cu stânga. I-am văzut pe toţi cum înlemnesc. Mi-am dat seama ce gafă am făcut şi am schimbat repede mâinile. Ştiţi probabil că musulmanii spun că mâna stângă e folosite la activităţile murdare şi este o impoliteţe foarte mare să oferi sau să primeşti ceva cu mâna stângă, mai ales mâncare.

Mă făcusem mică, mică şi îi observam cu coada ochiului pe toţi, în timp ce făceam poze. Le vedeam privirile spre decolteul meu şi gesturile dezaprobatoare. În graba mea de dimineaţă, îmi luasem o bluză puţin mai decoltată. Adică nu era până pe gât. Îmi uitasem şi eşarfa. Abia acum îmi dădeam seama. Dacă e vreun lucru cu care îmi e greu să mă obişnuiesc, este să stau mereu cu mânecă lungă, cu bluze până la baza gâtului şi pantaloni lungi, pe căldurile ecuatoriale de aici.

Şeful a început să vorbească despre faptul că ei sunt musulmani mai toleranţi şi mai ospitalieri, că nu sunt ca arabii şi despre faptul că ar trebui să le spun şi celorlalţi europeni despre asta. Era o aluzie indirectă la gafele mele. Ei însă au fost nişte drăguţi şi au trecut cu vederea. Probabil faţa mea de copil zăpăcit şi speriat a ajutat.

A urmat o oră de joacă cu copiii şi plimbat prin şcoală. Chiar mă simt bine cu oamenii ăştia în jur, aşa zâmbitori şi relaxaţi cum sunt, mereu săritori şi prietenoşi. Îmi place relaţia profesor-elev pe care o au şi relaxarea cu care se desfăşoară orele şi activităţile lor. Eu n-am văzut pe nimeni încruntat sau supărat în şcoala asta, nu urlă nimeni când copiii intră în cancelarie, când sar în braţele profesorului sau când se hilizesc în jurul lui.

După ce s-au terminat activităţile, am plecat acasă şi fericită că nu prea e nimeni în jur, nu ştiu cum, parcă intraseră toţi în pământ, mi-am aruncat pe mine un tricou cu nirvana şi nişte pantaloni, o pereche de şlapi şi m-am pus pe studiat indoneziana pe prispă. N-au trecut 5 minute, că a apărut o mamaie pe la vreo 60 de ani, prietenă de-a casei, care era aşa de încântată de mine, încât mă tot plesnea peste faţă repetând chontik, chontik. Eu înţelegeam şontâc, şontâc. Mă gândeam că poate face mişto de mine, dar mi-a arătat în dicţionar că „şontâcul” ăsta însemna frumoasă. După ce a aflat că-s profă la Istiqomah, fără alte întrebări m-a apucat de o mână şi m-a urcat pe motocicleta ei.

Conducea mamaia motorul fără nici o grijă. Când mai lua câte o groapă strica „ihaaa”. Eu nu ştiam dacă să râd sau să mă îngrijorez, când mai trecea câte o maşină la câţiva centimetri de noi. În câteva minute, după ce am dat o tură pe centru, să o vadă toţi oamenii cu alba, am ajuns la şcoală. Eu speram să nu fie ce cred eu, şi încercam să îi explic că de la şcoală vin şi că nu vreau să mă întorc acolo. Mamaia, nimic. M-a apucat de mână şi m-a târât în cancelarie, la nişte profesoare cu care era prietenă, pentru a se lăuda că-s prietena ei.

Mie îmi venea să intru la trei metri sub pământ. Stăteam acolo cu părul împletit ruseşte, cu tricoul meu cu Nirvana şi şlapii mei de plajă. Şi copiii şi profesorii se blocau când mă vedeau, se uitau la mâinile mele goale şi zâmbeau silit. Deja mă întrebam ce mai urmează. Când m-a adus înapoi acasă mamaia, am dispărut repede în livada de bananieri, înainte să îi mai vină vreo idee.

Aici dacă vreau să nu mă transform într-o bilă, trebuie să ocolesc bucătăria. Bucătarul de câte ori mă vede mă aşează pe scaun şi îmi întinde o farfurie cu ceva. Cel mai des cuvânt pe care îl aud este „makan”, adică a mânca. Toţi îmi spun că sunt atât de slabă şi că le e milă de mine, aşa că mă îndoapă într-o veselie.

În livada de bananieri, când am reuşit într-un final să rămân singură, am decis că e un moment bun pentru qigong. Ce ziceam, că reuşisem să rămân singură? Într-un minut aveam în jur o armată de copii care se uitau curioşi la fiecare mişcare a mea. Partea amuzantă e că m-am sincronizat cu chemarea la rugăciune şi făceam qigong pe fundalul rugăciunii musulmane. În 5 minute a aflat tot satul că „bule”, adică alba are un fel foarte bizar de a se ruga şi nu ştiau dacă să râdă sau să se sperie. Eu îi ignoram pur şi simplu şi stăteam cu copacii mei.

Am avut un moment în care m-am simţit atât de obosită de toate regulile astea absurde..Mă uitam la bananierii din jurul meu, atât de calmi, de prietenoşi, de calzi…Ei luau viaţa ca atare şi nu se dădeau de ceasul morţii dacă îi atingeam cu stânga sau cu dreapta, nu se panicau dacă vreounuia din ei îi creştea o frunză mai nu ştiu cum, dacă nu se conforma tiparului, dacă era ieşit din rând. Îmi dădeam seama cum trei sferturi din ziua oamenilor e pur şi simplu risipită pe reguli şi ritualuri fără nici un sens, pe judecăţi inutile, pe ambiţii, frică, conflicte interioare şi exterioare. Iar restul timpului sunt ori prea obosiţi ori prea orbi pentru a mai face ceva. Viaţa devine o amestecătură de sentimente distructive, de ambiţii şi eforturi pentru îndeplinirea lor, de amărăciune şi beţii pentru uitarea ei, de artificii şi artificialitate, de pereţi pe care fiecare şi-i zideşte singur şi între care se refugiază ca un animal rănit.

S-a ajuns până la situaţia în care starea naturală a omului să fie renegată, proscrisă, arătată cu degetul. S-a ajuns să se pună mai mult preţ pe nişte valori artificiale decât pe viaţă şi pe conservarea ei.

Respect fiecare cultură şi nu încerc să fac pe alba colonizatoare care vine şi „civilizează” oamenii. Dar aştept puţină înţelegere şi din partea lor pentru mine, care am crescut cu alte obiceiuri şi fel de a gândi. Nu spun ca aşa cum sunt eu e mai bine sau mai rău. Spun doar că ar trebui să se facă eforturi din ambele părţi pentru o convieţuire paşnică. Să fim mai toleranţi şi mai deschişi. Să încercăm să înţelegem de ce şi cum funcţionează cei din jur. Pentru că, la urma urmei, în esenţă suntem toţi la fel, dincolo de obiceiuri şi credinţe. Suntem oameni, suntem viaţă. Oamenii de aici sunt minunaţi. Sau cel puţin doar asta arată. Eu nu am văzut în viaţa mea atâtţia oameni politicoşi şi zâmbitori la un loc. Chiar dacă îi deranjează ceva, îţi atrag atenţia într-un mod delicat şi probabil nu o să îţi spună niciodată în faţă când o dai în bară.

Probabil o să mai fac multe gafe culturale, mai ales până mai prind şi eu câte ceva din indoneziană. Deocamdată ne înţelegem şi noi ca Stan şi Bran, ei vorbesc în indoneziană sau javaneză şi eu în engleză, sau română când obosesc. Toate schimbările astea de limbă şi efortul de înţelegere mănâncă multă energie…

…stau într-un colţ de living şi ascult ploaia torenţială de afară amestecată cu rugăciunea care se desfăşoară în faţa mea. Se aude un Allah spălat de ploaie şi de zâmbet.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *