Viaţa de zi cu zi şi încă ceva în plus

Viaţa mi-a fost un drum pe care l-am petrecut jumate departe de o familie cel puţin întreagă. N-am crezut niciodată că voi regăsi sentimentul de familie într-un orfelinat, lângă nişte oameni cu care mă înţeleg mai mult prin semne şi intuiţie decât printr-un limbaj articulat.

Azi, mamaia cânta prin bucătărie „Simina, Mina, Simina di Indonesia, nga bule”. Asta e unul din cele mai frumoase complimente care mi s-au făcut vreodată. Îmi spunea prin cântecul ei simplu că sunt una de-a lor şi că nu am fiţe de albă. N-am fost niciodată o persoană pretenţioasă. Nu am cerut niciodată mai mult decât mi s-a dat. M-am mulţumit cu orice condiţii mi-a oferit viaţa şi am fost recunoscătoare pentru ele. Am învăţat că se poate mult mai rău şi că fiecare minut e un dar preţios. Şi am mai învăţat că oamenii vin şi pleacă, aşa că trebuie să profităm de prezenţa lor atunci când avem ocazia. Şi ce e mai important, că nu lucrurile pe care le avem contează, ci felul în care ne bucurăm de ele.

Nu am aici o cameră a mea, un spaţiu intim doar al meu, nu am linişte mai mult de 5 ore pe noapte, nu am cea mai sănătoasă mâncare, nu am un dus adevarat sau vreo posibilitate de a ma spăla cu apă caldă, nu am hârtie igienică şi doar o oglindă în toată casa, nu am maşină de spălat şi toate hainele mele încap într-o pungă mică. În fiecare seară întâlnesc în grădină zeci de şobolani, tot felul de şopârle, furnicile îmi invadează lucrurile şi oamenii din jur au păduchi. Fiecare ţânţar e un posibil transmiţător de malarie, febră Dengue, galbenă sau tifoidă, pe lângă dizenterie şi alte boli pentru care nu există tratament sau vaccin. Deocamdată fac eforturi să învăţ limba şi nici ei nu vorbesc engleză, aşa că avem o comunicare destul de rudimentară şi primitivă. Cu toate astea nu mă simt nici nenorocită, nici speriată nici singură. Nu m-am simţit mai bine în viaţa mea, mai completă şi împlinită în singurătatea mea şi în trecerea neproductivă şi relaxată a timpului.

În fiecare seară petrec cel puţin o oră în grădină. E un loc simplu, dar prietenos, cald şi deschis. Mereu mişună câţiva şobolani în jur şi 5 raţe şi câteva şopârle destul de mari care se apropie la jumate de metru, mă măsoară din priviri şi se ascund undeva lângă mine, nu foarte departe. Iniţial eram destul de rigidă faţă de compania asta bizară. Încet încet m-am obişnuit şi nu mai tresar când trec şobolanii foarte aproape de picioarele mele. Îi las în voia lor şi mă bucur chiar de prezenţa lor care fac peisajul mai viu, la un loc cu licuricii care luminează deasupra bălţii. Acolo mă prinde înserarea şi de fiecare dată ratez momentul în care ziua devine noapte şi primele sclipiri de stea. Mereu mă iau prin surprindere şi mă bulversează înserările ecuatoriale bruşte. Dar mă bucur de muzica stelelor şi a plantelor şi de compania acestor vietăţi respinse şi neînţelese. Şi parcă simt că şi ele se bucură de mine, de faptul că există cineva pe lumea asta care nu le alungă, care nu urlă la apariţia lor.

În fiecare zi învăţ lucruri noi despre mine. Azi, de exemplu, am mers la Centrul de pedagogie al Ministerului Religiei, unde adulţii iau cursuri pentru a deveni profesori. Nu aveam absolut nimic pregatit, nici măcar un plan mental, pentru că nimeni nu îmi spusese ce urma să se întâmple. M-am trezit în faţa unei audienţe de 30 de oameni, majoritatea cu cel puţin 10-20 de ani mai în vârstă ca mine, aşteptând de la mine să le prezint cultura mea şi diferenţele dintre sistemele noastre de învăţământ. Probabil tocmai pentru că nu aveam nimic pregătit am început să vorbesc liber şi am reuşit să ţin o prezentare interactivă de două ore şi să ţin oamenii ăştia interesaţi de lucrurile pe care le spuneam şi să îi şi inspir, după cum mi-au spus la sfârşit. Nu credeam că sunt în stare de aşa ceva. Şi nu cred că aş fi fost dacă nu i-aş fi simţit relaxaţi, zâmbitori, realmente interesaţi.

La o altă clasă, de data asta o clasă de filosofie islamică, am vorbit jumate de oră despre România şi Europa, despre religii şi diferenţele dintre ele, despre media occidentală şi imaginea de terorişti a musulmanilor în Occident. Am încercat să le explic punctul de vedere occidental şi să găsim împreună explicaţii pentru unele fenomene.

Am plecat de la Universitate plutind. Nu de mândrie că am reuşit să vorbesc atâta timp unor oameni mai în vârstă care să îmi spună la sfârşit că i-am inspirat, ci eu însumi inspirată de atitudinea lor faţă de mine. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să priveşti lucrurile cu interes şi modestie, să nu laşi prejudecăţile să te aşeze pe o treaptă superioară şi să îţi ucidă interesul dinainte de a şti măcar despre ce e vorba. A fost frumos, frumos, frumos. Şi dătător de aripi. Şi de mulţi admiratori pe facebook.

De la Universitate am mers în centru, să mă întâlnesc cu Hailey, chinezoaica din summer camp. Întâmplător ne-am întâlnit şi cu fetele din Egipt. Pentru că peste câteva ore trebuia să ajung în celalalt capăt al oraşului pentru o întâlnire cu AIESEC, au picat ca din cer, având în vedere că eu nu cunosc Semarangul. A fost o reîntâlnire binevenită, cu poveşti, schimburi de opinii şi râs, mult râs.

AIESEC pregătise o petrecere de rămas bun şi de bun venit, pentru cei care pleacă şi pentru cei care abia au venit, sau mă rog, de aproape o lună, ca mine. Ne-au întrebat ce părere avem despre oraş, care sunt lucrurile care ne plac şi cele care nu ne plac. Pentru că paradoxal, interacţiunea mea cu AIESEC a fost o experienţă total neplăcută (voi povesti altădată), deşi restul oamenilor din jur au avut grijă să o transforme într-un vis, mi-am spus punctul de vedere. Cei care mă cunosc ştiu cât pot fi de sinceră şi directă. Aici cultura e foarte sensibilă la orice şi oamenii preferă să fie politicoşi şi să ascundă lucrurile sub preş. Dar pentru că vorbind şi cu ceilalţi voluntari şi aflând poveşti similare sau chiar mai grave, am decis să le spun lucrurile la care mai au de lucrat….muuuult. Ei mi-au spus că nu s-au supărat, dar feţele lor spunea altceva. Poate de aceea când unul din ei m-a întrebat dacă vreau frigărui de pui, a exclamat imediat: „ooooh, I forgot, you are vegetable (adică vegetariană)…”. Da, sunt un brocoli. Altcineva m-a întrebat cu altă ocazie dacă sunt plictisitoare (Are you boring?). Am început să râdem cu spor şi cu speranţa că vor înţelege criticile aşa cum trebuie să le înţeleagă, într-un mod constructiv şi să lucreze cu adevărat la organizare şi la asumarea responsabilităţii, pentru că sunt vieţile unor oameni la mijloc, oameni de care sunt responsabili prin contract.

Una peste alta, seara s-a încheiat frumos, cu petrecerea de rămas bun. Sau de bun venit, depinde din ce punct de vedere vezi lucrurile. Atât de frumos încât am uitat să fac poze.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *