Urcând munți interiori

Nu e nici un suflet omenesc în jur și nu înțeleg prea bine din ce direcție să abordez muntele. După puțină confuzie, găsesc o cărare cu urme de pași și copite și încep să urc. Vârful Tserko Ri pare prea îndepărtat pentru atingerea umană și nu sunt sigură că voi ajunge la destinație, dar eu urc.

Iar sunt asaltată de furie și gânduri negre, iar mă întreb: eu de ce urc pe munte? Ce încerc să demonstrez cui? Gâfâi, transpir, nu am aer. Pentru un moment mi se taie respirația și brusc, gândurile dispar.

Se face liniște și măreția peisajului ocupă tot spațiul din mintea mea. E doar un moment, însă acel singur moment a reușit să îmi schimbe fluxul minții și al inimii.

Mă așez pe o piatră și admir crestele din jurul meu. Una din creste strălucește auriu în Soarele dimineții și brusc, mă simt aruncată în harta propriei minți. O călătoare în propriul creier. Gândurile vin, unul câte unul, și le disec pe rând, le confrunt, le las să plece pe cele care nu îmi mai sunt de folos. Îmi dau seama că pentru mine muntele e meditație. Merg să mă împac cu mine, cu gândurile mele și cu furia mea. Calc pe harta fragilă a psihicului meu. Urc, pas cu pas cu pas cu pas, iar când nu mai pot, mă așez și privesc liniștită filmul care se desfășoară în fața mea. Gândurile și emoțiile vin și pleacă, pe rând, amorțite. Un vultur auriu se rotește deasupra capului meu, mă privește detașat și pleacă mai departe. Câțiva iaci pasc nepăsători, o herghelie de cai aleargă pe lângă râul din vale și eu cânt. Îi cânt muntelui, mulțumindu-i că mă primește pe spinarea sa bătrână, îi cant muntelui inaccesibil din mintea mea fiind recunoscătoare că mă cheamă în înălțimile lui inaccesibile de câte ori e nevoie.

Pas cu pas cu pas și uite, după câteva ore iacii au rămas în urmă, vântul bate cu mai multă forță, petice de zăpadă au început să apară. Mintea îmi e mai clară, simt muntele mai puternic în jurul meu și în inima mea. Cântecul mi-a devenit o mantră vindecătoare. Mi-e frig și gâfâi. Urc și ultima pantă înghețată și iată-mă pe vârf, la 4980 m, de unde se văd toate vârfurile mărețe din jur și toți ghețarii antici.

Sus, în vârf, e liniște. Parcă și vântul s-a oprit pentru o clipă. Doar vulturii aurii mai dau târcoale nestingheriți. E liniște și în sufletul meu. Am înțeles și acceptat. Cântul mi s-a sincronizat cu vaietul vântului. Mulțumesc, munte drag, că mă lași să urc pe spinarea ta ancestrală, mulțumesc că mă înveți cum să am răbdare cu mine și cu ceilalți. Pas cu pas cu pas cu pas.

Muntele înțelege, ascultă și vindecă. Rămâne doar liniștea de sus, cea pe care o iei cu tine când cobori printre oameni. Și lumina din suflet.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *