Sus, pe munte, în adâncurile pământului (II)

“Hahaha. Nimic. Unde vrei să ajungi? “

“Pe Merapi. Și nu mă ia nimeni. “

“Asta e mașina mea. Te duc eu. Intră să mănanci ceva. “

Am intrat cam neîncrezătoare și am acceptat sucul de portocale pe care mi l-a oferit. Era cu soția și copilul în excursie.

Când au auzit că sunt singură și că vreau să dorm pe munte s-au îngrijorat nevoie mare.

“Hati-hati, ya? “

“Ya, ya. “

M-au dus până în Ketup, un punct de la baza parcului național. Mai erau 17 km până la baza muntelui. Polițistul a început să discute cu unul din oamenii de la bilete în timp ce eu mă uitam liniștită la ei. Era de parcă toate problemele mele se rezolvau de la sine, aveau alții grijă de ele.

“50 de mii. “

“30 de mii. Mai mult nu dau. “

“Bine. “

“Vezi că se poate? “

“A dracului albă. “

“Ei, na. “

Râdem amandoi.

M-am urcat pe motorul lui de viteză cu rucsacul în spate. N-am apucat să zic nici pâs, că deja zburam. La curbe ne aplecam de aproape atingeam asfaltul cu piciorul, depășea ca un dement și ocolea gropile cu dibăcie în timp ce se uita în telefon.

“Dacă nu mă omoară vulcanul, ăsta cu siguranță nu mă lasă vie. “ îmi spuneam în timp ce stăteam cu unghiile înfipte în geaca lui.

După o vreme a oprit la o barieră unde mi-a zis simplu. Ini ticket. (De aici îți iei bilet). Am scos 5 mii de rupii, că atât citisem pe net că va costa. Moșul de la ghișeu îmi întinde o hârtie pe care scrie 150 de mii. Ochii îmi ies din orbite. Câââât? Ca să urc un nenorocit de munte?

“Kamu bule. Kamu sendiri. Tidak tour. This is the price. “ (Ești albă, singură, fără tur, ăsta e prețul.)

Am înjurat în gând guvernul indonezian care practică un rasism dezgustător punând pentru albi prețuri de 10 ori mai mari decât pentru localnici la obiectivele turistice, dar am plătit, ce eram să fac…

Am început să urc. Niște mimoze se hilizeau și se tot înghionteau să îmi ceară să fac poze cu ele. Eu îmi dădeam sufletul și îmi curgeau apele pe mine de la rucsacul greu și lor le ardea de poze. Clar, unii oameni n-au deloc simț empatic.

Vreți poză? 5 mii de rupii. Glumeam, desigur, dar nu s-au prins și au încetat să se hilizească. Nici poză n-au mai făcut. Eu și glumele mele proaste, stric mereu momentul.

După 100 de metri m-am oprit. Am blestemat mâncarea și toate lucrurile pe care le aveam la mine. Părea imposibil. Doar că imposibilul nici nu începuse încă. Niște tineri se uitau curioși la mine, gata de plecare.

“Ești singură? “

“Da. “

“Vrei să ni te alături? “

“Sigur. De ce nu? “

Am reînceput urcușul. După încă 100 de metri nu mai puteam respira, ochii îmi erau ieșiți din orbite, picioarele și sandalele erau îmbâcsite de praf.

“Cât ziceai că e urcușul? “

“ 5 ore până la locul de campare. Apoi încă vreo 2 ore până în vârf. “

“Mie cred că or să îmi trebuiască vreo 2 zile în ritmul ăsta. Cine m-o fi pus să car atâtea…“

“Dacă vulcanul vrea să te primească, te va primi. “

“Bine zis. “

De la un punct drumul devenise atât de abrupt și alunecos încât a trebuit să îmi iau ghetele de munte. Hainele, mâinile, fața, părul îmi erau îmbibate cu praf și cenusă vulcanică. Inima îmi bătea să îmi iasă din piept. Nu puteam respira și abia trecuse jumate de oră de escaladă. Am ridicat privirea spre vulcan. Era liniștit, dar aspru. Era puternic, dar tandru într-un anume fel. M-am uitat în spate. Se vedea vulcanul Merbabu conturat în lumina apusului. M-a transit o idee: Merapi nu e un vulcan, e o vulcăniță. Iar Merbabu îi e soț. Atmosfera pe Merapi era intensă, ca in preajma unei femei pătimașe. Aici te amețea, te prindea în vârtejuri, aici te învăluia într-o liniște care te ținea departe de lumea exterioară. Merapi era ca o femeie complexă, cu stări contradictorii, incertitudini, explozii și tandrețuri. Merapi era cu siguranță o ea, o vulcăniță.

Până să îmi dau seama, s-a lăsat întunericul. În Indonezia niciodată nu îți dai seama când se înoptează. Acum e lumină, întorci capul și e întuneric. Colegii de urcat pe munte și-au aprins frontalele. Am privit în sus. Luna strălucea puternic, aproape plină. Mi-am scos și eu frontala, dar nu am aprins-o. Am rămas undeva între cele două grupuri care s-au format: cei care escaladau foarte repede și cei care erau mai lenți ca mine. Am rămas singură, suspendată între lumina lunii și gândurile mele. Drumul era plin de un praf pe care îl inhalam, abrupt, alunecos, neprietenos. Mergeam aproape în patru labe, alunecam la fiecare pas. De multe ori se bifurca și trebuia să aleg cu grijă direcția. Doar nu voiam să fiu răpită de fantome.

M-am oprit o clipă. Am ascultat păsările. Am realizat că nu îmi e frică deloc. Am simțit ospitalitatea vulcanului. Am alunecat și m-am sprijinit de o rădăcină. Am ridicat privirea spre copacul căruia îi aparținea rădăcina. Avea o formă ciudată, ca o față umană. În jur umbrele căpătau și ele forme umane. Și pietrele. Eram înconjurată de ele. Parcă râdeau de uimirea mea, parcă voiau să îmi testeze limitele. M-am înclinat în fața lor și le-am mulțumit că m-au primit. Orice urmă de prezență umană dispăruse. Eram la o adunare secretă sub lumina lunii, eram la o întâlnire cu vulcănița. M-am simțit privilegiată de intimitatea care se crease între mine și pământ.

Nu știu cât a durat fascinația Părea o legătură de o viață. De jos, din sat se auzea o combinație ciudată de muzică de gamelan dinaintea timpului amestecată cu chemarea la rugăciune musulmană. Era o atmosferă mistică, fascinantă.

Din nou, răscruce. La lumina lunii, printre crengile cu forme ciudate ale copacilor nu îmi dădeam seama care e direcția bună. Parcă spre stânga era drumul mai bătătorit, dar o fascinație puternică mă chema spre dreapta. Am urmat, bineînțeles, fascinația. Am mers câteva minute, timp în care mi-am dat seama că e direcția gresită, dar ceva mai puternic decât mine nu mă lăsa să mă opresc. Mergeam ca trasă de o sfoară invizibilă, știind că ar trebui să mă întorc, dar fără a avea voința necesară pentru a o face.

O muzică vagă, aproape insesizabilă se auzea din fața mea și lumina lunii dădea lucrurilor o tentă magică. Mergeam așa dusă de energii din alte lumi când brusc, ceva din mine a țipat. În fața mea se căsca o prăpastie care începea brusc și se termina la fel de brusc. Mă oprisem pe marginea ei și priveam de undeva de departe, din interiorul meu la hăul care se deschidea sub picioarele mele. Copacii, pietrele, luna parcă se amuzau de situație și jucau în jurul meu un joc periculos.

_SIM1106 copy _SIM1093 copy _SIM1089 copy _SIM1080 copy _SIM1073 copy _SIM1164 copy _SIM1068 copy _SIM1158 copy _SIM1155 copy _SIM1151 copy _SIM1125 copy

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *