Paradis sau doar o altă insulă exotică?

  • _SIM2097 copy
  • _SIM2168 copy
  • _SIM2265 copy
  • _SIM2268 copy

Barca se leagănă periculos pe valurile imense. Spuma unui val spart îmi udă fața. Oceanul abia se aude prin muzica dată la maxim. Nimeni nu îl ia în seamă, privirile fiindu-le furate de cele două australience care dansează lasciv legănându-se în ritmul valurilor. Toți beau bere și unul din tipii cu care am venit în autobuz îmi oferă și mie una. Îi spun nu, merci, nu beau alcool. După ce îmi aruncă o scurtă privire ca unui extraterestru, începe să danseze stând așezat. Recunosc în sinea mea că se mișcă bine. Îmi aruncă un zâmbet perfect. Mișcările lui îmi fac și mie chef de dans. Îl măsor din priviri și pariez în gând că ar dansa minunat salsa și kizomba. E negru, are dansul în sânge. Soarele mă arde și încep să râd de una singură la gândurile mele prostești. Cele trei insule Gili apar la orizont cu plajele lor albe și apă turcoaz, clară. Mă simt într-o vacanță cum numai în reclame există.

Ne apropiem de Gili Air și atmosfera de vacanță de vis se simte încă de când se văd contururile bungalourilor de pe plajă. Debarcăm turiștii care vor să rămână în Gili Air și ne îndreptăm spre Gili Trawangan. Muzica reggae ajunge până la noi. Se văd oameni zăcând pe plajă, localnici așteptând barca, se aud tropote de cai. Sar pe nisipul alb și primul lucru pe care îl întreb este dacă e adevărat că accesul motorizat e interzis. Îmi spusese asta Alex, dar nu îl credeam, nu după ultimele lui glume nebune. Mi s-a confirmat, dar îmi venea greu să conștientizez că pe aceste insule într-adevăr nu există motociclete sau mașini. Doar trăsuri cu cai și biciclete. Brusc realizez liniștea din jur și pornesc în interiorul insulei cu un zâmbet larg și prăfuit. Îmi las lucrurile în cameră și mă arunc spre plajă, traversând străzile mici și pline de praf ale satului. Merg în derivă o oră căscând ochii în jur și într-un final mă trântesc pe plajă. Sunetul oceanului se amestecă cu muzica de la terasele care împânzesc strada principală. Zâmbesc larg și privesc limpezimea de oglindă a apei. Mă gândesc la ideea de paradis care a fost concepută cam așa cum e insula asta. Mă gândesc la marketing, la Moș Crăciun și la felul în care Crăciunul a ajuns să fie ceea ce este. Și la oamenii care iau de bun tot ceea ce aud, ce văd la televizor. Pentru mine paradisul nu e o insulă exotică cu apă limpede și un cocktail bun. Ba chiar mă plictisesc într-un astfel de mediu. Stând singură pe plaja asta exotică îmi dau seama că aș da-o fără regrete pe o conversație cu un om interesant, într-un vârf de munte, pe viforniță.

Un localnic se oferă să mă ducă în cealaltă parte a insulei să văd apusul. Din metru în metru un localnic își oferă serviciile pentru ceva. Unul mai îndrăzneț vrea să îmi fie iubit. Îi zic nu, merci. „Ce paradis e ăla fără sex?” vine răspunsul lui în spatele meu. Mă bușește râsul.

Merg ca o bezmetică jumate de insulă până găsesc o plajă mai pustie, între două baruri, în care niște sticle goale de alcool atârnă de un copac legănându-se în vânt. Lumina trece frumos prin ele. Totul e uimitor. Mă simt în vacanță, într-o vacanță specială, de vis. Deși o insulă pustie nu e neapărat genul meu de paradis, recunosc faptul că locul ăsta e frumos și special. Zâmbesc în sinea mea și mă întind pe nisip relaxată, privind apusul, norii.

Serile tropicale sunt scurte. După ce apune Soarele se întunecă brusc. Pe un astfel de întuneric, după ce m-am oprit în piața de noapte pentru una din cele mai bune cine pe care le-am gustat vreodată, m-am întors sleită la hotelul ieftin la care mă cazasem.

Pierdută în tot felul de gânduri pe străzile prăfuite ale satului care ocupă insula îmi dau seama că am uitat unde e hotelul la care m-am cazat. Bine măcar că i-am ținut minte numele, îmi spun în timp ce mă mustru că n-am fost atentă pe ce străzi am plecat la prânz. Întreb în stânga, în dreapta, convinsă fiind că trebuie să fie pe aproape. Nimeni nu pare a ști nimic. Mă enervez. Ce naiba, e o amărâtă de insulă de câțiva km pătrați și nimeni nu își stie vecinii? Ce fel de oameni sunt ăștia? După aproape o oră de învârtit în cerc și întrebat oameni îmi găsesc hotelul mai mult din întâmplare. Îmi dau seama că întrebasem un om care locuiește 3 case mai încolo, dar care nu știuse să îmi spună unde e. S-o fi prefăcând, să facă mișto de mine sau chiar habar nu  avea? Cine știe…

Mă prăbușesc pe patul cu cearșafuri atât de curate…Îmi pare bine că am ales hotelul acesta, mă târâi sub duș și adorm aproape în mijlocul unei conversații cu sorămea. Dumnezeule, ce cearșafuri impecabile. Le mângâi și încep să râd când îmi dau seama de ciudățenia gestului meu. Un somn lung, fără vise nu întârzie să apară. Bun venit în paradis, în unul din ele.

_SIM2097 copy _SIM2168 copy _SIM2265 copy _SIM2268 copy

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *