Oameni bogaţi şi prinţi ai deşertului

Şi am plecat. Nu îmi vine să cred, chiar am plecat. Singură. Chiar am renunţat la apartamentul din Bucureşti, chiar mi-am luat bilet doar dus, chiar nu am plătit rezervarea biletului de întors care mi-a trebuit pentru a primi viza, chiar am pus punct şi am luat-o de la capăt.

Am simţit realitatea plecării mele abia în momentul în care am aterizat în Dubai şi m-a izbit o căldură insuportabilă care părea şi mai intensă după aerul condiţionat din avion. M-a izbit realitatea propriilor decizii, schimbărilor de viaţă pe care singură le-am făcut, cu mâinile mele, dar nu m-a doborât. Eram încă amorţtă, încă visătoare, încă inconştientă.

“Lumea o să trântească cu tine de pământ”, mi-a spus el cu un zâmbet amar, puţin atotştiutor, uitându-se în zare. Şi-a luat un moment de pauză, parcă pentru a mări importanţa celor spuse şi m-a privit în ochi. „Dar când mă uit în ochii tăi parcă nimic din ce spun nu mai are vreun sens. Se vede în privirea ta o altă lume, una mai vastă, mai puternică, mai luminoasă. Parcă eşti fără să fii. E un fel de speranţă materializată, ceva ce seamănă cu o inocenţă pură, fără a fi vulnerabilă, o prezenţă diafană, dar puternică…lumină”.

Am zâmbit timid fără să ştiu ce să răspund. Ce am făcut să merit toate lucrurile astea frumoase, toţi îngerii păzitori din jurul meu, toţi oamenii ăştia care văd departe, dincolo de puţin, de mult, dincolo de toate? Eram conştientă că voi trăi şi lucruri dure, că voi fi izbită de valurile vieţii din toate părţile, fără a avea unde să mă ascund, fără a avea cui mă plânge. Dar mi-am asumat lucrul ăsta. Mai mult, l-am vrut intenţionat, să mă călesc, să învăţ, să cresc. Îmi aminteam cum a fost primul contact cu lumea largă, în China, cât mă simţeam de firavă, de neimportantă, de mică. Atunci plecasem la drum cu gândul de a cuceri lumea. Cu un bobârnac, lumea m-a cucerit pe mine agresiv, puternic, prin învăluire, aproape m-a dărâmat cu prezenţa ei.

Acum am pornit cu capul plecat în faţa vieţii, umilă, deschisă, fără prejudecăţi şi aşteptări, dispusă de a-mi asuma tot ce îmi apare în cale, cu bune şi rele. Şi iată-mă tratată ca o prinţesă orientală, răsfăţată din toate părţile. Aşa îi mai place vieţii să se joace cu vrerile noastre, să râdă de planurile noastre meschine şi orgolioase, să ne dea lecţii şi să ne arate că nu suntem stăpânii universului…

Am primit şi eu multe palme de la viaţă. Destule pentru cei 22 de ani ai mei. Pentru ce continui să sper, să cred, să iubesc în continuare chiar şi oamenii care aruncă cu pietre, care mă rănesc? Dincolo de încăpăţânarea mea deja proverbială, cred în iubire. Cred în lumina care zace în fiecare din noi, îmi place să văd dincolo de otrava care mi se aruncă în faţă, să văd sufletele calde, de copii ai fiecăruia, suflete schimbate de neîmplinirile vieţii, suflete dezamăgite şi slabe, neîncrezătoare, obscure…toate au în spate o inocenţă a vieţii mai mult sau mai puţin ascunsă sub măşti, protejată, uitată, renegată. Îmi place să le văd din toate unghiurile, în toată complexitatea lor.

Merg înainte cu tot curajul de care sunt în stare, un curaj cu rădăcini profunde în încrederea în viaţă şi în iubire, o încredere pe care numai la vârsta mea o mai ai, după cum mi se tot spune. Până acum mă simt o Sheherezadă răsfăţată.

Sunt în Dubai, pe banca unui muzeu, într-o căldură infernală, ascultând chemările la rugăciune desincronizate ale moscheilor din jur în timp ce în faţa mea se întinde mirajul deşertului dezvirginat. Fug de un arab saudit care s-a ţinut după mine în tot muzeul, insistând să îl sun în seara aceasta, să ne întâlnim. „Acum sunt cu familia mea, dar nu e nici o problemă”, mi-a spus el cu un zâmbet larg, care părea mai degrabă un rânjet înfometat. Mi-a dat numărul lui din Dubai, numărul din Arabia Saudită şi adresa de email. M-a întrebat ce salariu am şi cu ce mă ocup. I-am spus că nu am nici un salariu şi că nu mă ocup cu nimic deocamdată.

„Oooo, ce păcat. Pot să îţi dau eu un salariu. Trebuie să mă contactezi, trebuie să vii în Arabia. Tu ai suflet de arăboaică. Şi ochi.”

„Da, dar n-am atitudine.”

„Nu e greu. Te învăţ eu, dacă te măriţi cu mine.”

„Păi nu ziceai că eşti cu familia ta?”

„Da, cu una din ele.”

„Păi nu vreau să fiu în plus. Ăăă, trebuie să plec, mă aşteaptă cineva. Salaam alaicum.”

Şi am dispărut după un colţ, într-o curte interioară a muzeului de alături. Am dispărut ca o fată morgană, aşa cum apărusem în uşa camerei de muzeu în care era când i s-a pus brusc pata pe mine.

Mă uitam la nişte pliante cu explicaţii de lângă banca pe care mă odihneam când o mână a trecut prin faţa mea şi şi-a umplut paharul cu apă. Era una din cele mai elegante mâini pe care le-am văzut în viaţa mea. Era o mână fermă, dar delicată, cu consistenţă, sigură. Era o mână de bărbat. Uneori, privind mâinile cuiva poţi vedea până în adâncul sufletului său. Poţi citi o persoană de la origini până în destin doar privindu-i mâinile. Şi ascultându-le. Ei bine, mâinile acestea mi-au tăiat răsuflarea. Le-am urmărit până am ajuns la ochii proprietarului şi am rămas cu gura căscată. În faţa mea era un arab care tocmai îşi cerea scuze că m-a deranjat. Eu mă uitam la el fără sa spun nimic. Era atât de elegant în mişcări, avea o privire atât de blândă, de bună, de umană, că n-am găsit pur si simplu nimic de spus. Comparat cu sauditul dinainte, care era un bătrân gras care se ţinea cu mâinile de burtă şi îşi flutura banii în faţa mea făcându-mi propuneri de căsătorie în timp ce îşi lingea buzele…de fapt nu, cei doi nu pot fi comparaţi.

După ce şi-a umplut paharul cu apă a intrat în biroul de informaţii pentru turişi în linişte. Totul în jur devenise linişte în prezenţa lui. L-am văzut pe saudit cum mă căuta uitându-se în stânga şi în dreapta şi picioarele au început să meargă fără mine. Am intrat în biroul de informaţii şi l-am salutat pe bărbatul cu mâini elegante. M-a invitat să iau loc şi mi-a oferit o cafea turcească şi un ceai din nişte vase tradiţionale în cel mai natural mod posibil.

Am stat de vorbă o oră. A fost  primul arab originar din Dubai pe care l-am cunoscut. Ştiam că sunt foarte puţini, de ordinul sutelor sau miilor. Şi iată unul din ei în faţa mea, oferindu-mi o cafea. Mi-a spus că îl cheamă Rashid. Rashid mi-a demolat toate prejudecăţile pe care le aveam despre arabi, dar pe care bineînţeles, nu voiam să le recunosc. Cu o eleganţă şi o ospitalitate cum nu am mai văzut, am trecut prin subiecte diverse, culturale, sociale, politice. Mi-a spus că luna viitoare va face un tur al Asiei şi că printre alte ţări va vizita şi Indonesia. A rămas să corespondăm prin email pentru o posibilă viitoare întâlnire. Traseul pe care mi l-a descris el părea a fi foaaarte scump. La fel şi călătoriile pe care le făcuse până acum. Oare de unde are bani un agent de turism să facă o astfel de vacanţă, mă întrebam eu, când în naivitatea mea, nu bănuiam că am în faţă o persoană cu un rang foarte înalt. M-au lămurit mai târziu nişte prieteni că puţinii arabi originari din Dubai lucrează doar pentru a-şi ocupa timpul cu ceva. Iar comportamentul foarte elegant al lui Rashid era parte a unei educaţii solide, corespunzătoare rangului său, care e echivalentul unui prinţ.

Până să îl întâlnesc pe Rashid credeam în ignoranţa mea că printre altele, toţi arabii  se poartă cu femeile ca cu nişte obiecte, vorbesc tare şi se cred superiori. După Rashid am mai întâlnit câţiva arabi foarte galanţi şi ospitalieri, foarte respectuoşi cu femeile. Parcă mi-a deschis ochii şi m-a făcut să privesc dincolo de opiniile preconcepute pe care le aveam şi care mă limitau în a vedea mai departe.

Rashid a fost ca un val de aer rece în căldurile înăbuşitoare de 40 de grade care păreau de 50 de grade din cauza umidităţii. Plecasem să mă plimb prin Dubaiul „vechi” într-o încercare de înţelegere a originii artificialităţii din jurul meu. Căutam o oază de cultură şi toţi mă trimiteau la unul din puţinele muzee existente. Nu sunt o fană a muzeelor, dar aici am găsit ce căutam. L-am găsit pe Rashid.

Altfel, cultura Dubaiului o găseşti în malluri, la un prânz la care fiecare persoană prezentă vine din alt colţ al lumii şi are o altă poveste, cu alte personaje şi alte împrejurări. Dubai e un fel de Europă occidentală mai exotică şi mai bogată. Sau cel puţin în aparenţă. Dubai e o continuitate de şocuri pe care le suportţi atunci când ieşi afară sau intri într-o clădire, unde aerul condiţionat este setat la jumătatea gradelor de afară. Dubai e un amalgam de maşini scumpe, magazine şi lux.

Dincolo de blocurile atât de înalte încât nu le dai de capăt, zace un deşert imens care îţi dă fiori. E acolo o fată morgană teribilă, care te înţepeneşte dintr-o privire. De aceea poate construiesc oamenii ăştia cu atâta spor. De aceea îşi luminează şi baricadează pereţii de sticlă şi fier forjat. De aceea îşi cumpără aerul pe care îl respiră. Le e frică să nu se lase seduşi de vraja acestei prezenţe. Le e frică de deşert.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *