Momente în spatele casei

N-am crezut în veci că mă voi trezi vreodată duminica la 4 jumate pentru a fi la 5 jumate la şcoală. În veci. Asta înseamnă că atunci când la voi e 12 jumate noaptea şi abia vă duceţi în oraş, sau ştiu eu, vă pregătiţi pentru un film sau altceva, eu mă trezesc să mă pregătesc să plec la şcoală. Ei, cum e asta? Mai ales că nu m-am obişnuit încă cu fusul orar şi abia am reuşit să dorm trei ore. În consecinţă, pe la 5 dimineaţa, când nici măcar Soarele nu răsarise încă, eu mergeam ca un zombi prin casă şi mă izbeam de pereţi până să nimeresc într-un final uşa de la baie.

Bineînţeles că am întârziat, altfel nu eram eu. Am ajuns la şcoală odată cu Soarele…şi atât. Nu era nici dracu’. M-am învârtit puţin pe acolo până să găsesc pe cineva. Erau nişte oameni la moschee care după chemarea la rugăciune puseseră o muzică arăbească tare faină, de îmi venea să dansez acolo în mijlocul curţii. Mai era o bătrânică pe la 80-90 de ani bucuroasă nevoie mare să mă întâlnească şi un copil ameţit, trezit din somn.

Iniţial am crezut că aştia au făcut mişto de mine şi m-au chemat la ora aia să se răzbune pentru ora întârziată cu o zi înainte. Mi s-a pus în mână un castron cu ceva dulce, o amestecătură de orez cu porumb, un fel de dulceaţă şi încă ceva şi o muzică faină pe fundal şi în lipsă de altceva, m-am afundat în dicţionarul meu, căutând cuvintele cu p*, pe care le aud mereu în legătură cu numele meu şi sunt taaaare curioasă ce înseamnă.

Într-un final a venit un prof şi m-a luat cu el în maşină până la un teren mare de sport, unde ceilalţi profi şi elevii erau deja de o bucată de vreme. Tot ce a urmat m-a lăsat cu gura căscată. Au început să scoată din maşini sisteme audio imense, sfori, baloane, steguleţe, mingi şi alte bazaconii, au aranjat elevii în rânduri şi au început jocuri de echipă foarte bine organizate. Erau amuzanţi ăştia mici în zăpăceala lor inocentă. Şi jocurile erau foarte interesante. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Şi totuşi, cum puii mei să te trezeşti duminica la 4 jumate să organizezi jocuri cu copii?

Deşi eram chioară de somn şi abia mă ţineam pe picioare, a trebuit să mai îndur o sesiune de câteva zeci de poze şi întrebări despre mine, de unde vin?, unde mă duc?, câţi ani am?, sunt măritată?, oh, nu? vai de mine, dar sunt deja bătrână, etc, etc.

Printre alţii, am cunoscut şi un membru al Guvernului care a venit şi el să vadă ce mai fac ăştia micii şi să stea la o vorbă cu profii. Aşa eram de uimită că îl tot întrebam: adică sunteţi în guvernul guvern, adică ăla care face legile? Adică chiar de acolo, acolo? Şi chiar faceţi legi? Se uita la mine săracul om aşa cum mă uit eu când sunt întrebată dacă am mai văzut wc turcesc.

Una peste alta, m-am simţit genial cu colegii mei de la şcoală. Ştiu să se amuze foarte bine şi o ţin într-o veselie continuă. Eu n-am mai văzut în viaţa mea aşa o atmosferă relaxată la şcoală între profesori şi nici o relaţie mai deschisă profesor-elev. La noi profesorul e ăla care stă pe piedestal, până şi catedra e urcată pe scenă. Aici profesorul e un fel de părinte, un prieten apropiat şi un dascăl în care poţi avea încredere. N-am crezut niciodată că pot râde atâta la glume într-o limbă pe care nu o înţeleg.

Plănuiam să mă plimb prin împrejurimi azi, eventual să explorez muntele. Partea bună cu trezitul de dimineaţă e că la 9 deja îţi termini activitatea şi ai restul zilei liberă. Nu prea îmi venea să rog pe cineva să vină cu mine, deşi nu ştiam drumul, aşa că am cerut să mi se arate pe unde pot ajunge pe munte. Unul din colegi s-a oferit să îmi arate drumul, ca într-un final să mă ducă mulţi km până la o cascadă.

De obicei nu mă prea încred în locurile amenajate pentru turişti, Majoritatea sunt nişte iluzii oferite pe pâine într-un ambalaj frumos şi scump, care dă bine în poze şi pe facebook, la check-in. Dar locul ăsta m-a izbit de la începutul drumului. In două minute după ce am ieşit din aglomeraţie am intrat în nişte sate uimitoare. Câmpuri de orez, oameni relaxaţi, flori, zâmbete, ochi luminoşi. Nu ştiam încotro să mă uit prima dată, atât era totul de frumos. Şi lumina ecuatorială, ireală, face peisajul să fie ca din poveşti. E o lumină bizară, adâncă, puternică şi firavă în acelaşi timp, e o lumină cu umbre întunecate, misterioase, o lumină duală, care nu stă în poze. Imposibilă de capturat, imposibilă de înţeles, imposibilă de explicat.

Cascada era în mijlocul junglei. Mergeam cu gura căscată printre arborii de cafea, bananieri, cocotieri şi muuuulţi alţii, al căror nume în română nu îl ştiu. Din când în când traversam zone atât de…altfel, încât simţeam pur şi simplu că păşesc în altă lume. Mergeam aşa, în linişte, până când apărea cineva pe drum şi rupea vraja. Colegul meu, cu un respect cum nu am mai văzut, îmi respecta liniştea şi opririle bruşte fără să spună nimic. Rar întâlneşti oameni cu care să te simţi ca şi cum ai fi doar cu tine însuţi, să nu simţi nevoia de a face conversaţie doar de dragul de a umple aerul cu ceva. Ei bine, am avut norocul să dau peste un astfel de om într-unul din cele mai uimitoare locuri pe care le-am întâlnit. Şi locul în sine nu avea nimic ieşit din comun. Era un mic paradis ecuatorial ca oricare altul. Dar jungla, lumina, oamenii pe car îi întâlneam calzi, luminoşi, invariabil zâmbitori, liniştea şi fluturii, toate la un loc arătau ca un colţ de rai în miniatură.

Cascada, drumul, copacii, mai ales copacii…toate erau atât de puternice, de pure, de neatinse. Aici, în junglă, omul nu are nici o putere. Eram mici, nesemnificativi, toleraţi, nişte gângănii printre alte gângănii. Aici domnea legea naturii şi atât. Nu a vrut jungla, nu a vrut să se lase pozată şi pace. Ce vedeam eu nu avea nici o legătură cu  ce ieşea în poze. Apa din cascadă îmi aburea aparatul şi era atât de impunătoare încât mă fâstâceam ca un copil scos la lecţie. Pereţii muntelui sclipeau de apă şi pământul era diamant. Şi totul, totul, perfect.

Restul, satele, câmpurile de orez, resortul uimitor al unuia din studenţii noştri unde am băut o cafea, prima de când sunt aici, întâlnirea cu familia colegului, veselia şi ospitalitatea lor, totul a venit natural, ca o continuare firească a poveştii de azi. Să culeg portocale, pomelo şi banane din copaci, să calc pe frunzele de ananas din pământ, să mă plimb în mângâierea Soarelui la apus, un privilegiu de câteva minute scurte înainte de a dispărea cât ai bate din palme, la 6 seara, toate astea veneau natural în paradisul ăsta de la câţiva paşi de unde locuiesc.

Frumos, minunat, magnific. Acum, când ştiu ce minunăţii se ascund la 30 de minute de mers pe jos, cu siguranţă că o să îmi regândesc programul. Şi nu numai atât, am fost invitată în paradis, să locuiesc câteva zile cu familia colegului. Cum să refuzi aşa ceva? Aici să fii invitat să petreci câteva zile la o familie e ceva comun. Ca şi întrebarea care ţi se adresează când intri pe uşa cuiva: „vrei să faci un duş?”, care mi s-a părut atât de bizară la început. Am înţeles pe urmă că aici e un fel de „ce mai faci?” şi că să faci un duş la cineva e ca ca şi cum te-ai spăla pe mâini. La fel e şi cu mâncarea. Mai degrabă sunt întrebată dacă vreau să fac un duş, să trag un pui de somn sau să mănânc decât ce mai fac.

Am încercat azi atâtea feluri de mâncare indoneziană şi javaneză, că le-am uitat şi numele. Unele sunt bune, bune, cele care nu sunt picante. Iar aici ce nu e picant e dulce. De fapt, de când am călcat în ţara asta am mâncat numai mâncare indoneziană şi javaneză. Şi în sfârşit am descoperit cum se spune la „nu mămânc zahăr”, deci mai am o şansă să nu mor de diabet.

În seara asta, pe lângă faptul că am vărsat un ceai pe masa din living şi pe tot ce era pe ea, că dacă nu făceam o stângăcie nu eram eu, am fost luată de o mână şi târâtă la rugăciunea dinainte de culcare. Fetele se prăpădeau de râs când îmi vedeau faţa serioasă şi speriată că nu ştiam ce să fac. Pe când stăteam cu laptopul în braţe îmbrăcată într-un tricou şi a venit imamul pentru rugăciune, pe lângă faptul că m-am fâstâcit şi am vărsat ceaiul, am rămas uimită când i-am văzut zâmbetul larg atunci când la Salaam alaicum i-am răspuns cu wa alaicum salaam. Nu m-a împuşcat nimeni, nu m-a bruftuluit nimeni, nici măcar nu s-au uitat urât. Doar au zâmbit, chiar dacă pentru standardele lor eram ca şi cum aş fi purtat costum de baie pentru noi.

Acum stau şi ascult ploaia zilnică de la oră 9, care vine de zici ca e sfârşitul lumii şi trece la fel de brusc cum a venit. E o spălare binevenită a tuturor emoţiilor din timpul zilei. Şi liniştitoare pentru somnul scurt, neadaptat. O ploaie neinvitată, dar aşteptată. Selamat tidur! P.S. Am descoperit ce înseamnă cuvintele cu p*.

You may also like...

1 Response

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *