La vânătoare cu Buang

  • _SIM0262 copy
  • Buang la sago
    Buang la sago
  • Buang la sago
    Buang la sago
  • Buang la sago
    Buang la sago
  • Buang la sago
    Buang la sago
  • Buang la sago
  • Buang la sago
  • Buang la vanatoare
  • Buang la vanatoare
  • Buang la vanatoare
  • Buang la vanatoare
  • epreeya2001@hotmail.com
  • Buang la vanatoare
  • http://www.siminacernat.com/vacanta-in-india-himalaya-nomads-1-16-septembrie-2016/
    Arcul si sagetile lui Buang
  • La vanatoare cu Buang
  • La vanatoare cu Buang
    Buang gatind creveti
  • Buang gatind creveti
  • Buang gatind creveti
  • Buang gatind creveti
  • Buang gatind creveti
  • Buang, vanatorul
  • Tabara de vanatoare
  • Masa la vanatoare
  • Masa la vanatoare
  • masa la vanatoare
  • Papeda, facuta din sago
    Papeda, facuta din sago
  • Papeda, facuta din sago

Jungla e înfricoșătoare pentru o persoană crescută la oraș. E un fel de teren inamic, e lumea cealaltă, e necunoscutul total. De atâția ani cucerim natura, o cosmetizăm, artificializăm, o supunem. În junglă nu mai suntem noi stăpânii. Aici suntem la cheremul ei, al Naturii. Și suntem atât de mici și neînsemnați în fața ei, la fel de mici ca un țânțar.

Eram obosită după traversarea insulei Seram de la Nord la Sud. Picioarele încă mă dureau de la răni și abia puteam să respir sub rucsacul plin ochi cu orez, tăieței, biscuiți, cafea și țigări, Soarele mă moleșea. Mergeam încet lângă un copil de vreo 10 ani care își târa șlapii prin bălți și îmi arunca priviri pe furiș. La intersecța Halte mă recunoscuseră câțiva săteni. Mă întrebau unde sunt băieții. Încercam să le explic, timidă cum sunt, că au luat-o în direcții diferite, că m-am întors singură. Aș fi vrut să fi mers cu Dragoș în Papua, dar nu mai aveam nici viză nici bani, așa că sunt aici, pe cont propriu, înfruntând discuții despre măritiș, religie și copii.

Aveam un million de gânduri și îndoieli. Făcusem cumpărăturile singură, nu eram prea sigură pe indoneziana mea, mă intimidau întrebările celor din tribul Huaulu. Încercam totuși să zâmbesc și să par dezinvoltă. Pe drum, la o pauză de cafea mă întrebase șoferul unde mă duc. Mă duc în junglă, la vânătoare, îi spusesem. Râdea și nu mă credea, dar mai ales nu înțelegea de ce o femeie singură s-ar duce în pădure pentru o săptămână cu un necunoscut să vâneze porci mistreți.

“Ce o să mănânci?”

Am întins degetul spre rucsacul greu. “Orez, tăieței, biscuiți.”

“Unde o să dormi?”

Am întins iar degetul spre rucsac: “sac de dormit și izopren.”

“Unde o să te speli?”

„În râu.”

I-am spus că abia terminasem de traversat insula, că sunt deja obișnuită cu pădurea și că nu mă sperie. De fapt eram îngrozită. Pădurea mă intimida de nu mai puteam respira. Nici nu voiam să mă gândesc la ce mă așteaptă, la noroaiele insuportabile, la insecte, la ploi, la faptul de a fi singură în mijlocul pădurii cu un bărbat căruia i se aprinseseră deja călcâiele după mine.

Am ajuns în fața casei lui Buang fără să pot respira, cu părul ud de transpirație și limba scoasă. El mă aștepta cu zâmbetul până la urechi. M-am mai relaxat când am văzut că ne înțelegem destul de bine, iar unde nu știam un cuvânt apelam la dicționar.

Mi-a spus că era îngrijorat și că dacă nu veneam azi avea de gând să se ducă în oraș, la biroul parcului național să întrebe de noi. Mi-a făcut o cafea, puternică, fără zahăr, cum îmi place mie și s-a așezat într-un colț, zâmbind încontinuu.

Povestea cu cafeaua e după cum urmează: indonezienii au cafea locală, foarte bună, dar modul în care o prepară strică tot feng-shuiul. Pun apă caldă într-un pahar, iar apoi presară juma’ de linguriță de cafea și trei linguri pline de zahăr. Yacs! Oribil! Crimă la adresa umanității! Așa că l-am învățat pe Buang cum să pună trei linguri pline de cafea în pahar, apoi să toarne apa caldă, fără zahăr. A privit atent, apoi a urmat instrucțiunile exacte. Și-a făcut și lui una fix la fel. Și să vezi ce fețe făcea când lua câte o gură, dar îndura în liniște amăreala, nu se plângea. La un moment dat mi s-a făcut milă de el și i-am spus că poate să își pună zahăr dacă vrea. A zâmbit și a turnat 4 linguri de zahăr, învârtind intens cu lingurița.

Am tras un ospăț de zile mari cu urez chior, tăieței, ceapă și usturoi, am dat bomboane la copiii din sat, am mai stat de vorbă și am stabilit programul. Aveam de gând să stau cam zece zile, atât îmi permitea viza. Buang a hotărât să mergem o zi la procesat sago, să văd și eu cum se face și să îmi mai odihnesc picioarele, iar apoi să mergem în junglă, la vânătoare, unde vom sta după cum merge vânătoarea. Gata, am stabilit!

Jubilam de nerăbdare, dar mi se închideau ochii de somn, așa că m-am retras în sacul de dormit. Atmosfera era complet diferită fără Dragoș și Alex. Nu era rău, doar altfel. Cu băieții mă hăhăiam până la miezul nopții, învățam limba pigeon (păsăreasca, limba care se vorbește în Papua), făceam mișto unii de alții, discutam despre lume. Singură, din cauza barierei de comunicare, a timidității mele și a culturii complet diferite, nu știam ce să spun și ce nu, așa că majoritatea lucrurilor se întâmplau ca într-un film mut. Da, băi băieți, deja îmi era dor de voi, am zis-o și pe asta.

M-a surprins puțin când am văzut că Buang se întinde lângă mine, pe o rogojină, deși mai era o cameră în casă și locuia singur, deci evident, camera era nelocuită. Pusese chiar o lumânare în cameră, de parcă voia să facă o atmosferă romantică. Mie nu îmi ardea de romantisme, speram mai degrabă să nu ia casa foc cu noi în ea. Am stat încordată, atentă la orice gest ar face, iar când am văzut că nu are nimic de gând, m-am relaxat ușor și am adormit. A doua zi la cinci locul de lângă mine era gol. Buang pregătea micul dejun: orez cu tăieței și cafea.

Buang

Buang pregatind micul dejun

Tot ce ține de Buang e cel puțin ciudat. Faptul că locuiește singur, deși fiecare casă din sat găzduiește cam 4 adulți și vreo 7 copii, că are casa făcută din scânduri, cu tablă pe acoperiș, spre deosebire de majoritatea celorlalte case, care sunt din bambus, pe piloni. Că nu e însurat și nu are copii deși are 45 de ani (cum aveam să aflu din actul de identitate, că atunci când l-am întrebat câți ani are a spus candid că peste 25, pe scurt, habar nu are) e deja o ciudățenie.

Mi-a spus că a avut o prietenă cu care a vrut să se însoare în urmă cu 20 de ani, dar că era musulmancă și tatăl ei nu a aprobat căsnicia. Iar cu fetele din sat nu vrea să se ia, că-s proaste, nu știu să se poarte în societate. El are mulți (vreo 3) prieteni străini și dacă îi aduce acasă, decât să aibă o soție stângace, preferă să nu aibă. Așa că are un plan: să se însoare cu o albă. Când am auzit planul lui eram să mă înec cu o bomboană pe care o molfăiam. Mi-a clipit suav din gene și s-a întors către foc, să mai învârtă în orez.

L-am cercetat cu privirea încercând să aflu vreo intenție ascunsă, dar nu trăda nimic. Era atât de calm și sigur pe el, de parcă ținea o ceremonie japoneză de ceai. Era viclean vânătorul meu. Mi-am pus chiar întrebarea dacă e înțelept să mă duc cu el singură în pădure. Se ținea la distanță, dar era clar ca apa distilată că bătea apropouri. După un an de călătorit singură aveam deja instinctele mai ascuțite ca săgețile lui de bambus. Am încercat să mă gândesc ce e de făcut și ce decizii să iau. Știam că urmează zile grele.

Sincer nu îmi displăcea vânătorul, avea mintea ascuțită, era foarte gingaș, mereu atent la fiecare detaliu, zâmbitor, avea grijă să mă simt mereu bine, era curios despre locul din care vin. În plus se pricepea la toate, gătea, spăla haine, vâna și prelucra sago. Avea până și casa lui, în care locuia singur. Eram fermecată de omul ăsta al pădurii atât de galant, care înțelegea natura și femeile. Dacă nu ar fi tras din când în când câte un scuipat, poate că m-aș fi îndrăgostit de el. Și dacă n-ar fi fost cu două capete mai scund, complet chel și cu 22 de ani mai în vârstă. După speranța de viață locală mai are de trăit 5, maxim 10 ani. Micile detalii chiar fac marea diferență.

Pentru locul unde prelucra sago am mers vreo oră prin pădure, până am ajuns la un copac imens, întins pe jos, pe jumate tăiat. Alături era o cadă făcută dintr-o scoarță de bambus, câteva filtre improvizate din cârpe, țevi făcute din bambus. Ingeniozitatea cu care oamenii pădurii construiesc și reciclează totul e absolut uimitoare. Buang s-a pus la lucru, a ras niște rumeguș din copacul de sago întins pe jos. Își construise o mașinărie ca o perie cu zimți, la care ar fi trebuit să manevreze doi oameni, dar pentru că era singur prinsese capătul celălalt cu un cauciuc și îl agățase de un ciot, așa că nu avea nevoie de partener.

Buang la sago

Buang la sago

Buang la sago

Buang la sago

După ce a făcut un braț de rumeguș l-a luat și l-a spălat în cadă, l-a stors prin cârpe, l-a udat cu apă din râu, pentru care și-a legat un bidon de plastic tăiat de un bambus, unealtă pe care o folosea ca o pârghie, l-a mai stors încă o dată și apoi a lăsat lichidul să se distileze. După câteva zile sago era gata. O săptămână muncea la un copac, iar din el trăia pentru o lună o familie de vreo 10 persoane. E o muncă fizică destul de grea, iar sago nu e foarte bogat în nutrienți sau proteine, e mai mult să umple burțile înfometate.

Buang la sago

Buang la sago

Buang la sago

Buang la sago

Buang la sago

Buang la sago

 

Pe lângă sago și orezul adus de la oraș, oamenii se mai hrănesc cu cartofi sălbatici și fructe de sezon: langsa sau durian, dar sezonul de fructe e destul de scurt de-a lungul anului, de aceea vânatul e atât de important. Realitatea e că oricât de idilică ar fi viața în pădure, locuitorii ei sunt cel mai adesea subnutriți. Jungla e înțesată de tot felul de specii de plante, dar foarte puține sunt comestibile. Supraviețuirea e grea, mai ales când se trăiește sustenabil.

La vânătoare am plecat a doua zi dimineață. Buang și-a pregătit un rucsăcel mic, eu l-am luat pe al meu cu mâncare, și-a ascuțit săgețile, moment în care cei patru câini schelălăiau de nerăbdare și am pornit. Ne-am oprit la râu să mestece o nucă de betel și să roage spiritele pădurii să sacrifice un animal pentru hrana comunității. Tribul Huaulu vânează atât cât are nevoie și folosește fiecare parte a animalului vânat. Înainte de a porni se aduc mici omagii spiritelor naturii, iar ritualul vânătorii se practică după reguli precise, de exemplu, nu se vânează dacă a murit cineva din familie. Tribul Naulu nu mănâncă păsări mici, iar în principal se vânează animale mari, care pot hrăni cât mai mulți membri ai comunității: cerbi, porci mistreți, kasuari (un fel de struț), șerpi câteodată.

Buang la vanatoare

Suntem înconjurați de câini, ne facem drum printre plantele înalte, Buang duce lejer pe umeri arcul și săgețile de doi metri. Câinii simt ceva si aleargă în direcția respectivă. Ne oprim, ascultăm. Cerbul deja a fugit, dă verdictul Buang. O luăm totuși după câini, să îi recuperăm. Tăiem deci pădurea de-a dreptul. Vreo două ore ne învârtim în căutarea câinilor. Buang se oprește din când în când și scoate niște sunete înalte, de chemare. Uneori primește răspuns un lătrat. Schimbăm direcția atunci, după cum auzim câinii. Deși e desculț, e foarte rapid și agil. Aproape alerg după el, gâfâind. Deja văd stele verzi și sunt plină de zgârieturi.

O ținem așa câteva ore, când, după ce se uită la cerul limpede ca lacrima, îmi spune scurt că o să plouă și ar trebui să ne grăbim să punem tabăra. Mărește viteza. Eu nu mai pot și mă așez pe o buturugă. El dispare din vizor. Mă gândesc că dacă mă pierd de el, mă găsește acolo și peste o săptămână, la ce talent am de a mă rătăci și în spatele blocului. Iau o gură de aer și mă grăbesc în direcția în care a luat-o el. Mă așteaptă zâmbitor câțiva copaci mai încolo. Nu pare enervat de lentoarea și stângăcia mea, mă întreabă răbdător dacă mi-e bine, se face că are nevoie de o pauză, să îmi dea mie răgaz să mă odihnesc.

După ce am adunat toți câinii am pornit spre tabăra de vânătoare. Într-un luminiș e un acoperiș făcut din frunze de sago și îngroșat cu o foaie de cort, un loc pentru afumat carnea și făcut focul, iar mai încolo, un râu care cotește și formează o mini-piscină naturală cu apă rece, până la brâu. E perfect! Buang s-a apucat deja de aranjat alte frunze de sago pentru întărirea acoperișului. Încerc și eu să cos o bucată, dar mă înțep, mă zgârii, îmi ia o veșnicie și…vine potopul. Acum cerul e negru, norii sunt joși și tună ca de sfârșitul lumii.

Buang la vanatoare

Când în sfârșit începe ploaia nici nu știu cum să mă ghemuiesc sub mijlocul acoperișului, să rămân uscată. Câinii put și se înghesuie în mine, din față o armată de lipitori dă atacul, din spate artileria grea: melcii. Eu stau în mijloc și scot sunete de luptă. Cavalerul pe cal alb vine și mă salvează: face un șanț mic în jurul sacilor de dormit, șanț care se umple rapid cu apa care cade de pe acoperiș, arde cu țigara câteva lipitori mai îndrăznețe, afumă țânțarii. Apoi îi trage o palmă unui câine, îi spune că pute și îl trimite lângă foc. Câinele ascultă, cu coada între picioare.

Eu mă zgribulesc în sacul de dormit, cu ochii în patru după lighioane. Orezul și tăiețeii fierb pe foc. După ce ploaia își face de cap, mă încumet să mă duc să fac o baie. Nu numai câinii put. Mă duc după tufișuri, la râu, mă dezbrac în chiloți, arunc mereu priviri în spate să văd dacă Buang trage cu ochiul, scot lipitorile de pe mine una câte una și mă afund în apa rece ca gheața. Vaaaai, ce bine e! Mă simt ca la piscină, la patru stele. La tabără mă așteaptă o cafea caldă și un orez chior, cu tăieței instanți. Mai mult nici nu îmi trebuie. Ah, ceva pentru țânțari parcă aș vrea, dar merge și fără. Mă întreb dacă nu ar trebui să gătesc eu, din moment ce el vânează. Să fac și eu ceva. Cât de greu e să fierbi apă, orez și tăieței? Încerc să fac focul. Tot fumul îmi intră în ochi și îmi dau lacrimile. Mai încerc o dată, fără succes. Apare Buang și mă trimite blând în sacul de dormit. Aici, în pădure, sunt tratată ca o prințesă. Pfuuui, ce bine e, începe să-mi placă.

Nu mi-a fost frică să dorm pe pământ, în mijlocul pădurii. Am privit “în tavan”. Vedeam multe stele pe cer…iuhuu..hotel de un milion de stele, toate numai pentru mine. Era asa o senzație de naturalețe cum nu mai simțisem în viața mea. În plus aveam cu noi patru câini de vânătoare, atenți la fiecare mișcare. Sunetele junglei îmi intraseră în vene, parcă auzeam și plantele cum cresc dacă ascultam cu urechea pe pământ. Apa curgea nestingherită la câțiva metri distanță și de peste tot veneau mirosuri de frunze cărnoase, de umed, de flori, de viață. În jur, copaci groși de nu-i puteai cuprinde în brațe, înalți de nu le vedeai vârful, bătrâni de când lumea. Și eu sub un acoperiș de frunze, mică, neînsemnată, fără să înțeleg nimic din viața care defila fără rușine prin fața mea.

Buang la vanatoare

Dacă sunt lăsată aici, în 2 zile nu mai sunt, mă gândeam. Și îl priveam pe Buang, care dormea alături liniștit, venit aici cu o macetă, patru câini, un arc și trei săgeți. Îmi aminteam felul în care cățăra cu mâinile goale un copac pe zece metri, cum improviza unelte, construia acoperișuri, găsea tot ce avea nevoie în pădure. Ingeniozitatea și puterea de adaptare a lui și a celorlalți oameni ai pădurii e pur și simplu uimitoare. Eu eram un nimic pe lângă ei, cu tot cu diploma mea de facultate, laptop, aparat foto și kindle, cu care nu aveam ce face fără curent electric.

A doua zi m-a trezit mirosul puternic al cafelei proaspăt pregătite, iar când am ridicat privirea, Buang gătea orez, înconjurat de câini, lângă foc. Dormisem incredibil de bine pentru o noapte sub cerul liber, iar acum eram pregătită de acțiune. Am pornit curând după vânat. Eu încă resimțeam traversarea insulei, aveam încă răni la picioare, dar nu aveam voie să mă plâng.

Buang la vanatoare

Experiența asta era total diferită. Erau mai puține noroaie în zona asta, însă aveam un traseu total haotic. Ne luam după nasurile câinilor, când la deal, când la vale, sus, jos, stânga, dreapta, ne întorceam, schimbam direcția..și toate astea aproape alergând. După un timp vedeam dublu și nu îmi mai simțeam picioarele. Câinii iar o luaseră la goană după un posibil cerb și noi îi căutam de vreo două ore.

Buang la vanatoare

Arcul si sagetile lui Buang

Arcul si sagetile lui Buang

La vanatoare cu Buang

„Dacă s-au pierdut în junglă? Săracii câini”, mă gândeam eu. Buang nu părea deloc îngrijorat. Am găsit numai trei dintre ei, iar el a anunțat că al patrulea plecase acasă. “De unde știe? Ce, face telepatie cu câinii?” mă gândeam eu. Aveam impresia că a pierdut un câine și că el a decis să îl abandoneze, parcă și auzeam câinele schelălăind speriat într-un șanț, dar știa el mai bine ce face, așa că nu am insistat. Unul din cei trei câini găsiți a venit umflat, de zici că era un piton care înghițise o oaie, cu botul plin de sânge.

„Măi egoistule, ai mâncat numai tu, ai?” I-a tras Buang una după ceafă. “A prins un pui de cerb”, mi-a spus, simplu.

Pe mine mă înspăimânta câinele umflat, care abia mai putea merge. Până atunci îl luasem cu lugu-lugu și acum vine cu un pui de cerb în burtă.

„Săracul pui de ceeeeerb!!!!” vorbeam eu cu mine, în gând. Apoi mi-am amintit că nu fuseseră hrăniți câinii deloc de când am venit eu în Huaulu. Or fi fost lihniți. Trebuie să mănânce și ei ceva…dar totuși…pui de căprioară cu ochi mari și limpezi…Nuuuuu!!!Cumva, speram să nu prindem nimic, „nu o căprioară, nu o căprioară!!!!”, urla mintea mea.

Înapoi la tabăra de vânatoare înainte să înceapă ploaia. Sunt epuizată și plină de lipitori. Fac o baie în piscina din râu. Stau întinsă pe o rădăcină de copac, ca la spa. Lângă mine vine cilindrul cu patru picioare, care e câinele îndopat, să bea apă. Cumva mi-e silă de el. Nu îmi mai vine să îl mângâi pe cap și să îl pup în bot. Râgâie ca un porc. Aștept masa și porcul de câine se așează lângă mine triumfător. Încerc să îl împing mai încolo, dar nu vrea să se miște. Mă întind, se așează la capul meu. Încerc să îl ignor și când mi-e lumea mai dragă…dă o beșină de îmi vine să leșin. Căprioaraaaaa!!!Buang aduce mâncarea. Mănânc și plâng, vorba cântecului.

Buang la vanatoare

Primele două zile au fost incitante, pline de noutate. Deja mă familiarizasem cu vânătorul, cu câinii lui, cu săgețile lungi și orezul fără gust, cu acoperișul de frunze și lipitorile insistente. Am pălăvrăgit de toate cu Buang. Îmi povestea întâmplări de la vânătoare, eu îi povesteam cum e la oraș. Uneori ne impotmoleam în cuvinte, traduceri. El era sigur că în România sunt incredibil de multe femei. Eu îl contraziceam. El îmi spunea că a văzut poze. Mi-a spus că și în Ambon sunt multe, oraș care mie mi s-a părut cel mai relaxat din câte am văzut în Indonezia. M-am gândit. El trăiește într-un sat, în pădure. Orice oraș, oricât de mic i se pare supra-aglomerat, orice grup mai mare de 20 de oameni i se pare o metropolă. “Așa e, sunt multe femei în România, ai dreptate.”

M-a întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă nu vreau să stau mai mult în Huaulu. I-am spus că îmi expiră viza. Apoi i-am explicat jumate de oră ce e cu pașaportul, vizele, actele, biroul de imigrații. Nu a înțeles.

„Dacă eu vreau să stau, de ce să nu pot sta?” a fost concluzia lui. Mi-a plăcut raționamentul.

Între timp mai învățam cuvinte din limba naulu, care sună ca o melodie. „Maishearale coua”- „nu am prins cerb”

macauua-nu vreau

…”stai așa, de ce mă înveți cum să spun la vreau și nu vreau? Vreau să ce?” El schimbă subiectul.

A treia zi reușesc în sfârșit să intru în ritm și să mă bucur de peisaje. Trecem prin ape, luminișuri de vis, ajungem în locuri neumblate de nimeni. Soarele se joacă cu umbrele copacilor, păsările cântă, apa clipocește. E atât de frumos încât nici nu mă sinchisesc să fac poze. Ar fi o ofensă la adresa naturii. Doar respir și mă bucur. Mă las mângâiată de Soare, de plante, de apă. Nici lipitorile nu mi se mai par atât de diabolice. Nici azi nu prindem nimic, deși înaintăm zilnic din ce în ce mai mult. Ne întoarcem înainte de ploaia de la ora unu. Mă uit în gol, la ploaie. Își face efectul mâncatul de orez cu tăieței pentru mai bine de trei săptămâni. Mă simt slăbită, corpul cere nutrienți. Încerc să îl păcălesc cu ceapă și usturoi, dar nu merge. Mi-e foame!!! Și totul devine monoton. Mă simt prizoniera lumii verzi, e o senzație de eternitate aici, de parcă stau de ani de zile, de parcă nimic altceva nu mai există pe pământ decât pădurea asta din care parcă au dispărut animalele sălbatice. Nu am la mine nici o carte, numai un carnețel minuscul în care notez din când în când. Azi, de exemplu, am scris:

L-am întrebat pe Buang dacă au cântece și dansuri la el în trib. Mi-a spus că nu. Cum e să trăiești fără muzică și dans, fără artă, să îți satisfaci fix nevoile de bază? Îmi vin în minte fragmente de poezii, Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Nu știu nici o poezie cap coadă, dar bucățile pe care mi le amintesc sună magic:

“Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.”

Buang s-a dus să adune lemne și eu m-am întins pe jos și îmi spuneam poezii cu voce tare. Apoi brusc, am început să cânt. Tot așa, nu îmi aminteam nici un cântec întreg, numai fragmente. “Parole, parole, parole” și „Je suis malade”, apoi intra Florian Pitiș, Nicu Alifantis și terminam cu Cargo: “poate dacă ploaia s-ar opri!!!!!”

Buang s-a întors cu un braț de lemne și se uită la mine de parcă mi-am pierdut mințile, dar râde și el la final. Of, de s-ar opri ploaia asta odată…

Când s-a întunecat s-a dus singur la pescuit, cu o suliță de bambus, în chiloți și cu frontală. S-a întors cu un braț de creveți de apă dulce și doi pești mici. Înfometata din mine îi dădea un șut în fund vegetarienei și își freca palmele. Dimineața am îndesat o parte din creveți într-un bambus și i-am pus la afumat, iar pe ceilalți și pe pești i-am înfipt în bețe. Câinii salivau lângă foc, dar nu îndrăzneau să se apropie. Cel cu căprioara în burtă privea disprețuitor la masa noastră frugală. Ceilalți doi și-ar fi vândut sufletul pentru un cap de crevete.

Buang gatind creveti

Buang gatind creveti

Buang gatind creveti

Buang gatind creveti

Buang gatind creveti

Buang gatind creveti

Masa la vanatoare

Masa la vanatoare

În general nu pot înghiți animale cu ochi, care se uită la mine din farfurie, dar aveam o foame de aș fi mâncat tot ce avea ochi și mișca în jurul meu, așa că am ronțăit la creveți cu spor. Trebuie să spun că au fost delicioși. O femeie nu e niciodată mai fericită decât după ce a mâncat ceva bun.

O femeie în crizele foamei devine mai ceva ca o leoaică la ciclu. Clișeele cu machiaj, rochii și tocuri sunt pentru necunoscători. În general nu visăm la rochii de prințese, visăm la prăjituri și fripturi, salate și fructe. Abia apoi, când avem taliile de prințese satisfăcute, ne gândim la altele. Pe scurt, preferăm un bucătar bun unui croitor priceput, să știți și voi, domnilor masculi, poate puneți și voi mâna pe o tigaie în alt scop decât să dați în cap nevestei.

Tabara de vanatoare

Cu burta plină, cu ploaia căzând monoton pe acoperiș, ar fi fost momentul perfect să deschid o carte sau să mă uit la un film, dar că nu am nici de una nici de alta. Ce să fac…mai vorbesc puțin cu Buang, îi cer o nucă de betel, molfăi, mai cânt, spun o poezie, nu știu ce să fac. Pur și simplu NU ȘTIU CE SĂ FAC! Și e înfricoșător să nu ai nimic cu care să îți ocupi mintea. Încerc să mă gândesc aiurea vreo oră, dar copacii înalți parcă mă apasă…într-un final nu mai am unde fugi și mă întorc spre interior. Mă ascult, îmi vorbesc, încerc să mă văd așa cum sunt: un amalgam de idei neduse la capăt, emoții nerecunoscute, dezordine, haos. Îmi vine să plâng.

E greu de descris toate stările care mă încearcă. Sunt o persoană foarte emoțională și pun multă energie în a înțelege ce si de ce simt ce simt. Înainte să plec în junglă mă îngrozea ideea de a trăi ceva artificial. Dacă nu mă voi înțelege cu vânătorul? Dacă nu voi rezista fizic? Dacă sare pe mine noaptea? Dacă nu mă pot conecta la toată experiența?

Până acum toate au mers bine cu exteriorul….dar ce fac cu tot ce mă asaltează din interior? Nu mai suport atâta timp cu mine însămi. Toate fricile și defectele ies la suprafață unul câte unul și se așează sfidător în fața mea. Nu mai am unde să fug de mine. M-am prin în propria capcană.

Când simt că o iau razna mă culc. Pe la jumatea nopții începe să plouă și mă cuibăresc mai bine în sacul de dormit. Îmi simt părul răsfirat pe pământ. Îl adun, iar când îmi trec degetele prin el, simt ceva mare, rotund și umed. Pentru o secundă am impresia că e caca de ceva. Il iau în mână și îl arunc mai încolo. Aud un molfăit și crănțănit. Ce? Stai că mai am unul în păr. E un melc. Erau doi, până să înfulece unul câinele care e făcut covrig mai încolo. Iacs. Îmi trag fermoarul sacului de dormit și mi-l trag peste cap. Mă bucur totuși că nu era caca de ceva.

A doua zi luăm din nou la picior pădurea. Din nou câinii încolțesc ceva. Din nou pierd vânatul și se pierd și ei printre copacii imenși. Din nou îi căutăm cu orele. Sus, jos, la deal, la vale, până nu îmi mai simt picioarele, până uit de mine și nu mă mai simt în nici un fel. Stai, parcă simt ceva. Mahasaua. Foame, în limba Huaulu. Din nou.

Îmi zboară mintea spre borșuri și salate. Parcă miroase a ciorbă în aer. Când nu mă gândesc la mâncare îmi amintesc fragmente de poezie și muzică, străzi și senzații din București, prieteni și seri prelungite cu vin alb. Îmi revin clar amintiri pe care nici nu știam că le am, priviri, bucurii, melancolii, frigul zăpezii și cireșii înfloriți. Număr pe degete lunile de când am plecat. Zece. Nu-s așa multe, dar le simt greu, de parcă ar fi zece ani. S-au întâmplat atâtea, am trăit atât de intens…

De parcă toată viața se învârte acum în jurul nevoilor de bază. Foame, frig, somn.

Mă uit în traista cu mâncare. Un morcov, cinci roșii mici, jumate de kg de zahăr roșu, o mână de alune, două linguri de miere, ceapă, usturoi, un plic jumate de cafea, un kg de orez,, tăieței instanți. Le mângâi ca pe o comoară de aur.

Unul din câini bălește lângă mine. E leșinat de foame. În ultimele 5 zile a mâncat numai un pumn de orez și trei cubulețe de zahăr pe care i le-am dat pe ascuns. Sunt norocoasă, deci.

Oh, Doamne, nu mai vreau orez și tăieței instanți. Ciugulesc câte puțin din toate și mă opresc îndelung la ceapă și usturoi. Le număr. Câte trei cepe mici și trei bucăți de usturoi pe zi. Le molfăi ca pe guma de mestecat și mă strâmb la iuțeala lor. Ceapă cu usturoi, usturoi cu ceapă…delicatese. Mă gândesc să construiesc un mic templu al cepei și usutroiului, în care să le aduc ofrande zilnice. Râd.

masa la vanatoare

Mă simt mică și inutilă, apăsată de măreția pădurii. Ea e mare, e puternică. Te trântește la pământ ca pe o frunză în vânt. E greu să trăiești în pădure, la mila ei. E greu. Trebuie să fii puternic, să te mulțumești cu puțin. Odată cu creșterea numărului dorințelor, scade puterea pe care o ai asupra propriei ființe. Dacă vii plin de ambiții, pădurea te strivește ca pe o lipitoare nedorită. Lecția autocontrolului.

Timpul nu urmează nici o regulă în junglă. Orele par ani și zilele veșnicii. Nici nu mai știu de când îmi târăsc oasele dintr-o pădure în alta, dintr-o poveste în alta. Oare mai există lumea în afara junglei? Oare mai e încă așa cum o știam eu sau totul nu a fost decât un vis și nu există decât pădure?

După șapte zile de vânătoare, m-am trezit dimineața și am știut că e timpul să ne întoarcem. Nu consideram experiența un eșec, deși îmi părea rău că ne întoarcem în sat cu mâinile goale. Cumva știam că dacă Buang ar fi fost singur ar fi prins ceva în primele zile, că eram eu înceată și gălăgioasă. Mi-a spus că peste două zile se întoarce singur și că nu trebuie să îmi fac griji.

Întoarcerea în sat a fost emoționantă. Să văd primele grădini de zarzavat, primele case, să aud glasuri de copii. Urechile și ochii nu îmi mai erau obișnuite cu sunetele civilizației, mă simțeam de parcă mă întorceam acasă după război. Sătenii ne așteptau cu zâmbetele la urechi, făcând din ochi.

Maishearale coua (Nu am prins cerb). Râdem cu toții.

“E bine, nu îți face griji.”

Papeda, facuta din sago

Papeda, facuta din sago

Papeda, facuta din sago

Am pregătit papeda, o gelatină făcută din sago care se înghite destul de greu. Nu aveam carne, așa că mai degrabă ne-am umplut burțile să uităm foamea. Nici nu voiam să mă mai gândesc la mâncare. După masă Buang a dispărut o vreme și s-a întors îmbrăcat cu pantaloni Nike, cu șosete Quechua și un telefon la care asculta manele. L-am privit cu ochii mari, îmi venea să râd cu lacrimi. L-am întrebat care e scopul schimbării. A spus că sunt hainele lui bune, primite de la un prieten indonezian. M-a întrebat dacă îmi plac, i-am spus că îl prefer tribal.

Uite, și eu pot să fiu modern, mi-a zis și a adoptat o atitudine de hip-hop.

Eu mă abțineam cu greu să nu râd. M-am dus pe terasă. A venit după mine. I-am spus că a doua zi dimineață plec la oraș, de acolo în Ambon și apoi zbor în India.

S-a bosumflat. Cum adică plec? Nu stau?

Să…stau?

Da, să rămân acolo. Pe termen lung. Are o casă mare, va veni cu un cerb, vom avea ce mânca. Totul va fi bine…

Dar…nu pot rămâne. Sunt încă tânără, mai sunt atâtea locuri și oameni de explorat. Îmi expiră viza.

Viza?

Da, ștampila aia data de guvern care îmi permite să stau un anumit număr de zile în Indonezia.

Nu înțelege. Din nou aceeași discuție despre viză.

Păi știi, pașaport.

Pașaport? Ce e ăla?

Offff, nu contează. Nu pot sta.

Nici dacă te măriți cu mine? Cam câți bani crezi că ar cere tatăl tău pentru tine? Cam 2000 dolari ar fi de ajuns?

Ceeeeee?

Ne căsătorim, facem copii, trăim fericiți în pădure.

Să….ceeeee?

…….

Nu știu dacă să râd sau nu. Mă uit în ochii lui. Nu, nu e o glumă. E ceva serios. M-am așezat pe un scaun și m-am gândit.

Buang, vanatorul

Am pus în balanță lucrurile și m-am gândit serios dacă aș vrea să încep o viață nouă, în pădure. Suna idilic, nu aveam nici un alt plan de viață, nici un atașament care să mă tragă înapoi. Dar apoi m-am uitat în farfuria cu papeda, asortată cu o felie de ceapă, m-am uitat la Buang, care era fermecător, dar cu care deja vorbisem toate cuvintele indoneziene pe care le știam. Știam din proprie experiență că o relație are nevoie de mult mai mult decât gesturi drăguțe să prospere, iar eu voiam să mă îndrăgostesc vulcanic de omul cu care voi împărți câțiva ani din viață, iar aici nu era cazul. Și mai știam că dacă ar fi, va vrea copii. Iar eu mai trebuie încă multă vreme să mă cresc pe mine însămi.

Iar să am o aventură în pădure nu ar fi fost tocmai etic, deși nici unul din noi nu avea pe cineva. Antropoloaga din mine îmi spunea că nu ar fi bine, că ar avea multe urmări chiar asupra întregii comunități. În primul rând ar contribui la stereotipurile despre albe, iar cele care vor veni după mine vor avea de suferit comportamente prea libertine din partea bărbaților, pe ideea că “se poate”. Apoi îl vedeam pe Buang cu o sensibilitate aparte, iar să am o aventură cu el l-ar bulversa complet.

Era deja îndrăgostit, sau cel puțin așa credea el că e, iar aventura ar fi fost o promisiune. L-aș fi dat peste cap iremediabil, lăsându-l să fantazeze la însurătoare și revederi romantice, ceea ce eu nu aveam în plan. Deja îmi vorbea de planuri de îmbogățire, dezvoltarea turismului în zonă, joburi pe care și le-ar dori, bani. Încercam să îl temperez amintindu-i că e ultimul vânător tradițional din trib, că are deja o misiune onorabilă și că banii nu contează, că ar trebui să se focuseze pe păstrarea identității comunității. El era reprezentantul tribului pentru Parcul Național și cel care se ocupa de sat când regele și bapak Siwa nu erau prezenți, cum era cazul acum. Indirect, orice decizie și stare a lui ar fi afectat toată comunitatea. Iar el deja vorbea de cai verzi pe pereți, excursii în Europa, progres, femei albe. Am pus toate lucrurile în balanță și am decis că nu e cazul să fiu egoistă de dragul experienței și l-am ținut la distanță.

Am plecat a doua zi dimineața. Tot satul părea puțin confuz. Cumva, se așteptau cu toții să rămân. Îmi spuneau nevasta lui Buang deja. Am plecat grăbită, de parcă îmi era frică să nu vină cineva după mine și să mă oprească. Mergeam spre strada asfaltată și priveam norii cum se împleticesc, mergând înainte. Mergeam entuziasmată de data asta spre oraș, împăcată. Da, pădurea e magică, dar încă nu sunt pregătită pentru ea. Mai am încă multe de trăit. Am învățaț însă multe din luna petrecută în junglă.

Am ajuns să apreciez fiecare îmbucătură de mâncare, fiecare aromă, să mestec îndelung și să mă bucur de diversitate, de abundență de accesul rapid la orice. Acum, după ce am simțit pe pielea mea cum e să nu ai ce mânca, nu mai iau ca pe un drept care mi se cuvine să am în fața mea o masă cu de toate, o iau ca pe o binecuvântare.

Am prins rapid o mașină și în câteva ore eram din nou printre zgomotele orașului, pregătindu-mă pentru India.

Din nou m-a izbit infinitatea de posibilități care ne apar în viață și schimbările aduse de cele mai mici decizii pe care le luăm, lecțiile pe care le învățăm de la fiecare ființă care ne iese în cale, imensitatea vieții. După experiența pădurii și a interacțiunii cu triburile din Seram un lucru știu sigur: nu voi mai putea trăi între patru pereți. Restul sunt lecții pe care nu le pot descrie în cuvinte, dar care mi s-au întipărit adânc în inimă.

You may also like...

2 Responses

  1. Gabriela says:

    Bai mi-a placut terbil sa citesc despre experienta asta in jungla si kudos c-ai stat atat lesinata de foame. Eu n as fi reusit. Am ras cu lacrimi imaginandu-mi cainele ala grasan ?

  2. Florin Dumitrache says:

    Foarte frumos! Simplu, emotionant.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *