Escapadă în Jogja

  • _SIM0075 copy
  • _SIM0257 copy
  • _SIM0075 copy
  • _SIM0097 copy
  • _SIM0104 copy
  • _SIM0114 copy
  • _SIM0118 copy
  • _SIM0120 copy
  • _SIM0143 copy
  • _SIM0146 copy
  • _SIM0164 copy (2)
  • _SIM0174 copy (2)
  • _SIM0179 copy
  • _SIM0181 copy (2)
  • _SIM0186 copy
  • _SIM0188 copy (2)
  • _SIM0212 copy (2)
  • _SIM0216 copy (2)
  • _SIM0217 copy (2)
  • _SIM0220-2 copy
  • _SIM0223 copy (2)
  • _SIM0237 copy
  • _SIM0240 copy
  • _SIM0250 copy
  • _SIM0254 copy
  • _SIM0257 copy

A doua oară de când sunt în Indonezia sunt uimită până la înduioşare pentru că văd un duş adevărat şi hârtie igienică. Doar că de data asta duşul are apă caldă şi o cadă adevărată. Emoţii extreme. Nu ştiam la ce să mă aştept când Andrei şi Anita m-au invitat câteva zile în casa lor. Îl ştiam pe Andrei de pe facebook de vreo 2 ani şi singura dată când am intrat în contact în viaţa reală a fost în Bucureşti, când m-a văzut o dată pe stradă şi eu nu l-am recunoscut.

Aşa că mă simţeam cam prost când l-am întrebat dacă mai pot veni cu încă trei prieteni care n-au unde dormi că-s voluntari ca şi mine şi baieţi de treabă. Cu toate astea Andrei şi Anita ne-au primit cu braţele deschise, cu cel mai bun mic dejun pe care l-am mâncat în ultimele luni şi cu căldura unor prieteni vechi.

Toată lumea mi-a spus că Jogja e frumoasă, că e un fel de Cluj al Indoneziei, că e un oraş cultural. Trebuie să recunosc, mi-am imaginat-o altfel decât este, dar tot m-a impresionat. Jogja e un oraş relaxat, plin de turişti, în care e greu să te plictiseşti.

După o zi de şcoală care a început la 6 jumate dimineaţa, m-am urcat direct în autobuz spre Semarang să mă întâlnesc cu gaşca, iar apoi am mers ceva până la destinaţie. Cu alte cuvinte, abia am realizat când am ajuns la destinație, mi-am lăsat bagajele și când am ieşit în oraş, trezindu-mă cu un nasi goreng (orez prăjit) în faţă, cel mai bun nasi pe care l-am mâncat în Indonezia.

După şocul cu apa caldă şi hârtia igienică, ce să mai spun de sentimentul pe care l-am avut când am intrat într-un pub unde se cânta reggae şi se bea alcool. Brusc m-am simtit aterizată în România, într-un fel de Vamă plină de turişti şi indonezieni atipici. Când am început să vorbesc şi română cu Andrei şi Adelina, o romțâncă plină de viață care îşi face masterul acolo (care printr-o oarecare întâmplare a absolvit aceeași facultate pe care am absolvit-o și eu, a avut aceiași profesori și multe alte lucruri în comun cu mine), am intrat în alt film. La un moment dat m-am uitat în jur şi am văzut toţi străinii aceia şi pentru un moment nu am mai ştiut unde sunt.

Trebuie să recunosc, am avut ceva emoţii când am vorbit limba română din nou. Mereu mă uitam dispreţuitor la cei care după puţin timp petrecut în afara greniţelor nu îşi mai aminteau româna, dar acum îi înţeleg perfect. Nu se pune problema că uiți limba pe care ai exersat-o ani de zile, în care ești obișnuit să gândești, săvisezi, ci de faptul că îţi iese din obişnuinţă şi neintenţionat începi să vorbeşti în limba pe care ai folosit-o în ultima perioadă. Asta în cazul în care  pentru o perioadă chiar nu exersezi deloc limba nativă, cum a fost cazul meu. Pentru mine limba română nu e o chestiune de patriotism, ci de naturaleţe în exprimare. Iubesc limba română şi mai ales faptul că nu trebuie să depun eforturi pentru a mă exprima, totul vine de la sine, firesc. De aceea cea mai mare plăcere a scrisului este faptul că scriu în limba mea dragă. Perioada petrecută cu internaţionalii, în care am pus româna deoparte chiar și în gândire, în care nu am avut timp nici să pun mâna pe pix sau pe vreo tastatură, s-a produs o transformare ciudată.

_SIM0075 copy _SIM0097 copy _SIM0104 copy  _SIM0114 copy_SIM0118 copy _SIM0146 copy_SIM0120 copy _SIM0143 copy

Simţeam cum alunec şi mă pierd pe undeva prin necunoscut. Era ca şi cum îmi pierdeam identitatea şi mă îndreptam spre o destinaţie prea necunoscută pentru a fi abordată cu calm. Mă trezeam gândind in Engleză, româna mi se părea ciudată când încercam să o vorbesc cu mine, mă simţeam a nimănui şi nu ştiam încotro mă îndrept şi unde ar trebui să mă opresc. Acum, stând între doi români și turuind vrute și nevrute pe nemestecate, totul părea un vis și mă simțeam undeva prin București, de parcă nu plecasem niciodată, dar în același timp mă izbea limba indoneziană care se vorbea în jur, aerul prea cald pentru luna septembrie așa cum o știu eu, oamenii care mă înconjurau prea altfel.

Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut 2 dimineața. Acasă la Anita și Andrei am descoperit o grădină micuță,dar foarte primitoare, care m-a convins să dorm afară, pe un pat frumos așezat într-un colț. A fost o noapte frumoasă sub stele. Sau mai bine  zis au fost câteva ore frumoase, pentru că la 5 eram în picioare din obișnuință. Parcă cineva mi-a implantat în mine un deșteptător care sună invariabil la 5, odată cu rugăciunea pe care am auzit-o de atâtea ori încât aproape încât am învățat-o pe dinafară.

Deși nu mă odihnisem decât vreo 3 ore, nu mai puteam dormi și pace. M-am învărtit prin casă câteva ore până s-au trezit și ceilalți, am spălat o bluză, am făcut duș, am spălat bluza din nou după ce am găsit-o dărâmată de vânt, am citit, am scris, am visat cu ochii deschiși și am practicat qi gong. Câte se pot face când te trezești de dimineață…

Dacă stau și mă gândesc bine, nu am văzut multe lucruri din Jogja în 3 zile. Am petrecut mult timp plimbându-ne aiurea pe străzile din centru, am văzut un dans tradițional javanez care reproducea scene din Ramayana, palatul sultanului, în care locurile vizitabile erau doar niște muzee neinteresante în care erau expuse lucruri personale de-ale sultanului, furculițe, sarea din bucătărie și altele de acest fel, Prambananul și în ultima zi, pe o căldură îngrozitoare, palatul de apă, și o parte din orașul vechi care îl înconjoară.

Pentru că în ultima zi am rămas doar eu cu Yutaro, doi zăpăciți pierduți în spațiu, ne-a luat o vreme până am găsit palatul de apă. Mă amuzam cum atunci când ceream direcții oamenilor de pe stradă ei îmi indicau locurile la care se gândeau în momentul acela, îmi vorbeau despre ce îi măcina pe ei, iar unii dintre ei ridicau din umeri neștiutori, deși îi întrebam în indoneziană.

Oameni pe care nu îi interesează ce e dincolo de propria curte am întâlnit mulți. E plină Indonezia de ei. Oameni care au locuit toată viața într-un loc, dar nu ar ști să îți dea indicații despre direcția unui obiectiv foarte turistic, dar pe care pe ei îi lasă rece. Dacă nu le folosește la nimic, pentru ce și-ar încărca memoria degeaba? Ce e dincolo de sat e irelevant, iar cei care stau în orașe se raportează doar la propriul cartier.

Cea mai mare distracție din Jogja a fost maratonul de cumpărat suveniruri. Erau ultimele zile ale prietenilor mei în Indonezia, așa că au cheltuit o avere pe cadouri și suveniruri. Cei care mă știu, mustăcesc acum. Știu ei cât îmi place mie să umblu prin magazine și să cumpăr nimicuri care chipurile ar reprezenta o cultură, o țară, o experiență.

Dar, pentru că eu nu voiam să cumpăr nimic și nu aveam nici altceva de făcut, îmi mai băgam nasul în lucrurile pe care și le cumpărau ei și pe neașteptate, începeam să mă târguiesc în locul lor. Pentru că prima dată în indoneziană am învățat cifrele, îmi era destul de ușor să arăt ca și cum aș ști indoneziană pe bune și vânzătorii erau destul de impresionați de lucrul ăsta și de fața mea neîncrezătoare când auzeam prețul oferit.

Printre altele, prin India am învățat și eu cum stă treaba cu prețul pentru turiști și prețul adevărat al unui lucru și am învățat să fac o analiză rapidă a raportului calitate-preț. Drept să vă spun, eram și eu uimită de prețurile pe care le scoteam și n-am crezut niciodată că pot fi atât de convingătoare și atât de bună la negociat.

Cel mai amuzant a fost când un tânăr a vrut să îi vândă lui Yuri o geantă din pânză cu 50 000 de rupii și după o discuție care a fost o adevărată piesă de teatru, i-a dat-o cu 20 000 și un selfie cu mine, care chipurile eram o persoană importantă în România și eram foarte ofensată că nu mă recunoaște. Ne-am amuzat copios la taraba aceea și la sfârșit vânzătorul m-a felicitat că nu mă las prostită, ca ceilalți bule și că vorbesc indoneziană și mi-a mărturisit că de asta a acceptat să vândă la prețul acela. Dar cel mai mare compliment a fost când le-a povestit de mine celorlalte interne care au mers în Jogja weekendul următor iar când au trecut pe acolo și i-au spus că sunt voluntare în Semarang, a ținut să se laude că știe și el o româncă țăcănită. Ce să mai, de-ale carnavalului…

Să nu fiu total pe lângă subiect și pentru că sandalele mele erau pe punctul de a-și da duhul, mi-am cumpărat și eu o pereche de sandale care a doua zi s-au și rupt, la care am adăugat niște pantaloni din pânză care măcar au ținut o săptămână.

Una peste alta, m-am simțit foarte bine în Jogja și chiar mi-a plăcut atmosfera de acolo. Turistică, dar nu jecmănitoare, relaxată și culturală. Oamenii cereau prețuri mai mari turiștilor, dar cu bun simț. De exemplu, am mâncat la un restaurant stradal fără să cerem prețurile, deși le știam în mare, iar când a venit nota ne-am pus mâinile în cap. I-am dat omului cât făcea de fapt si foarte puțin peste și i-am explicat că a fi alb nu înseamnă nici a fi tâmpit și nici a fi un sac de bani mergător. A dat doar din cap, că n-a înțeles mare brânză și nu a zis nimic. Mă așteptam măcar la un protest, așa de fațadă, dar nimic.

Tot legat de discriminarea turiștilor, mi se cam urcă sângele la cap când văd că pentru obiectivele turistice prețurile pentru străini sunt de cel puțin 10 ori mai mari decât pentru localnici. La Prambanan am fost norocoși că l-am convins pe funcționar că suntem studenți și am primit 50 % reducere. Eu îmi uitasem carnetul de student expirat la Andrei acasă, dar ceilalți aveau scris pe viză numele universității din Semarang cu care avem internshipul, așa că s-a lăsat înduplecat.

_SIM0164 copy (2) _SIM0174 copy (2) _SIM0179 copy _SIM0181 copy (2) _SIM0186 copy _SIM0188 copy (2) _SIM0212 copy (2) _SIM0216 copy (2)

Prambananul, oh, Prambananul…Am fost acolo seara, înainte de apus, când deja trecuseră căldurile sufocante. Templele în sine nu sunt impresionante dacă nu știi nimic despre ele. Nici pe mine nu m-au impresionat înainte să intru într-o sală în care se explica printr-un filmuleț istoria din spatele lor. După aceea mi s-au părut cu adevărat interesante și parcă fiecare sculptură prindea viață, devenea mai intimă.

Pentru că fac parte din patrimoniul UNESCO, Prambananul și Borobudurul sunt foarte bine îngrijite. Sunt înconjurate de parcuri imense care îți dau o senzație de Europă cum intri în ele. Au chiar și coșuri de gunoi, lucru destul de rar în Indonezia.

Ineresant e faptul că ambele temple sunt o combinație ciudată de religie budistă și hindusă, cu influențe javaneze. Religia le-a fost schimbată după cum a bătut vântul și după voința conducătorilor vremii. Interesant este faptul că în religia care a guvernat Jawa centrală, erupția vulcanului Merapi a jucat un rol important. Oamenii de o anumită religie au fost nevoiți să părăsească zona care a fost ocupată de credincioși ai altor culte care au schimbat datele problemei.

Momentan, locuitorii Indoneziei sunt în proporție de 88% musulmani, dar sunt foarte diferiți de musulmanii din celelalte țări, deși se roagă la același Alah. Cultura javaneză este vizibilă și bine păstrată. Prima mea impresie când am ajuns în Indonezia a fost că aici e o combinație de India și Vietnam și că indonezienilor li s-ar potrivi mai bine religia hindusă, dar cine sunt eu să mă pun cu istoria? Escapada în Jogja s-a încheiat cu descoperirea sucului de avocado. O minunăție…

_SIM0217 copy (2) _SIM0220-2 copy _SIM0223 copy (2) _SIM0237 copy _SIM0240 copy _SIM0250 copy _SIM0254 copy _SIM0257 copy

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *