Discriminare, stereotipuri și hărțuire (I)

Mă urc în autobuzul clasă economy, fără aer condiționat sub privirile curioase ale celorlalți pasageri. Întreb în stânga și în dreapta cât costă până la Banyuwangi. Mi se zice că în jur de 75 de mii, nu mai mult de 80 în orice caz.

Cobor să îmi iau ceva de mâncare. Întreb cât e kg de portocale, știind că nu e mai mult de 13 mii.

 „20 de mii”, vine răspunsul.

„Câât???”

„Păi ești albă, cât ai vrea să fie?” comentează onest vânzătoarea.

„Și dacă sunt albă ce înseamnă, că trebuie să mă jefuiți la drumul mare?” Îi întorc spatele și mă duc la un magazin de unde îmi iau un pachet de biscuiți, și ăla la un preț puțin umflat.

Autobuzul pleacă. La un semafor urcă niște cântăreți ambulanți foarte gălăgioși. Cântă atât de prost încât îmi vine să le dau bani numai să tacă. Mă adâncesc în gândurile mele și încerc să fac abstracție de ei. Brusc, unul din ei începe să îmi vorbească în javaneză rânjind idiot. Se uită la tricoul meu puțimn decoltat (care cu siguranță nu a fost o idee bună!!), de pe sânii mei privirea îi cade pe…biscuiții mei și fără nici un avertisment își bagă mâna în cutia mea cu biscuiți și o golește pe jumate spunând ceva în gura mare. Mă uitam prostită la el și până să realizez ce se întâmplă biscuiții mei nu mai erau și el coborâse din autobuz. Am trântit ambalajul și am urlat după el: „What the fuck are you doing, you, asshole?”

Unii mustăceau, alții clătinau din cap jenați. M-am înfipt în scaun, pornită să nu mai las așa ceva să se întâmple. Eram iritată la culme. Urma însă cretinul numărul doi pe ziua aceea, vânzătorul de bilete, care în Indonezia stă în autobuz, alături de un alt om care adună oameni de pe stradă. Practic, orice autobuz merge cu cel puțin trei oameni, de cele mai multe ori avizi după bani și care încearcă să te fraierească: șoreful, vânzătorul de bilete și racolatorul de clienți.

„Cât costă?”

„100 de mii.”

„Câââââât? Uite ce e, omule, știu că e numai 75 de mii. Dacă sunt albă nu înseamnă că sunt un sac mergător de bani și că mai sunt și proastă pe deasupra.”

Îmi întoarce spatele și se duce la ceilalți călători să le taxeze bilete. Revine și îmi spune 95.

„Mai mult de 80 nu dau și cu asta basta.”

„Ai bagaj mare, care ocupă spațiu. 95. Dacă nu îți convine, cobori.”

Mă uit la bagajele celorlalți oameni, care sunt la fel de mari ca al meu. Mă uit pe geam. Noapte. Câmp. Cum să cobor? Ăsta e singurul autobuz din ziua de azi care merge în direcția aia. Îi arunc o privire cu fulgere omului cu bilete, scot banii și mă întind pe toate cele trei scaune, cu tot cu bagaj, fiind sigură că mă vede. Se uită înciudat la mine. „A dracului albă.”

Moțăiam, când pe neașteptate omul cu bilete îmi ia rucsacu și vorbește încontinuu despre ceva din care înțeleg numai bus.

„Ce faci dom”le, te-ai tâmpit? Unde îmi duci bagajul?” Mă iau după el și până să mă dezmeticesc stau în mijlocul străzii în timp ce privesc autobuzul cum se îndepărtează. Mă uit la ceas. 1 dimineața. Știam că trebuie să ajungem la 6 dimineața. Ceva nu era în regulă.

Un indonezian îmi spune pe limba lui că trebuie să schimbăm autobuzul. Intru într-unul și mai jegos decât celălalt, plin până la refuz. Nu este loc nici măcar pentru mine, nu mai vorbesc de rucsacul meu imens…Omul cu bilete tot mă împinge de la spate să urc. Mă enervez și bat cu pumnul într-o saltea.

„Ce dracu, am plătit cu 20 de mii mai mult decât prețul normal pentru asta? Unde vrei să urc, nu vezi că  n-am loc? După ce că sunteți nesimțiti și îmi cereți mai mulți bani pentru că-s albă, mai faceți și faze din astea?”

Cineva comentează în spate că ce, vreau să merg pe gratis?

Nu, nene, nu vreau să merg pe gratis, vreau să merg plătind același preț ca toată lumea, în aceleași condiții. Nu să profite toți lacomii libidinoși de faptul că nu știu prețurile, că indoneziana mea e de aruncat la câini și că sunt femeie care călătorește singură, deci în mintea lor, o pradă ușoară.

Strâng niște cutii, înghesuie niște oameni și îmi fac loc mie și bagajului meu. Știam dinainte că în Indonezia dacă faci puțin scandal orice se rezolvă și mă felicitam că păstrasem biletul de la celălalt autobuz pe care trbuia să îl schimb aici cu un altul.

Abia reușesc să îmi liniștesc nervii că scena se întâmplă din nou: trebuie să schimb autobuzul din nou, de data asta cu unul mai confortabil. Nu pentru mult timp. Va trebui apoi să iau un mini-bus, iar apoi un alt autobuz mare, îmi spune moșul de lângă mine.

Șoferul de mini-bus îmi cere 10 mii. Negociez, ajung la 7 000, întreb oamenii în stânga și în dreapta. Oamenii îmi spun cu privirea plecată că 7000 e ok. Pornește, merge 500 de metri și oprește. Mă enervez la culme pe șoferul nesimțit care cere un astfel de preț, pe oamenii care nu îndrăznesc să îmi spună prețul real, pe tot sistemul și pe mentalitatea asta tâmpită de a cere preț triplu turiștilor albi.

Urc în ultimul autobuz, cu care trebuia să traversez oceanul spre Bali. Ocup ultimul loc rămas liber. Omul îmi cere 100 de mii. Sunt deja 20 de ore de când am plecat, sunt obosită, transpirată, mai enervată ca niciodată. Probabil îi arunc o privire de nebună, că omul de dă înapoi câția centimetri. Mă ridic în picioare, bat cu pumnul în scaunul din față și încep să îi țin un discurs despre discriminare într-o combinație de indoneziană cu engleză. Tot autobuzul mă privește curios.

„60 de mii” spune printre dinți omul, vizibil iritat.

Vezi că ne putem înțelege? Îi dau 100 și aștept restul. Îmi dă 30 înapoi.

„Omule, tu chiar crezi că sunt bătută în cap sau îți bați joc de mine?”

„A, scuze, n-am văzut.”

„Sigur că da, poate data viitoare confund și eu 1000 cu 100 de mii.”

„A dracului albă, că n-am mai văzut așa ceva.”

Ies pe puntea vaporului. După mine vine un nene pe la 50 de ani îmbrăcat militărește care îmi tot cere numărul de telefon încă de cu două autobuze înainte. Îmi tot repetă că are un prieten în armată care își caută nevastă și că îi place de mine. Încerc să îl ignor, deși îmi vine să îl împing în ocean de câte ori îi văd zâmbetul libidinos.

Încerc să mă fac invizibilă când aud într-o engleză curată: „Ești din Europa de Est cumva? Indoneziana ta e foarte bună când ești nervoasă.”

Ridic privirea mirată.

„Da, dar nu-s din Rusia, după cum urmează să mă întrebi.”

Râde. „ Îmi citești gândurile, sau ce? Chiar asta urma să te întreb. M-am gândit eu că ești din zona aia. Ale dracului femei sunt pe acolo. Am crezut că o să-l pocnești pe tip. Asta da femeie dură, mi-am zis. Rucsacul ăla de armată e al tău? Ai făcut armata?”

Încep să râd. „Nu, nu e al meu, e al bărbatului ăstuia enervant care încearcă să mă ademenească cu zâmbetul ăla languros. N-am făcut nici o armată, am călătorit doar cu multe autobuze ieftine în Asia. Dar tu, cum de vorbești așa bine engleză?”

„Studiez un program de master în Germania. Acum sunt în vacanță.”

„Oh, ai vreo bursă ceva?”

„Să zicem că am o bursă de la tata. Eu nu prea voiam să studiez acolo, dar o fac să îl fac pe tata fericit.”

„…..”

„Și, îți place în Germania?”

„Nu prea, sincer. Și țigările sunt scuuuuumpeeee. Așa de bine e când vin în vacanță aici…”

Trage dintr-o țigară.

„E frumos pe aici. În sfârșit departe de traficul din Jakarta. Înainte de master pierdeam zilnic 3-4 ore conducându-mi mașina până la job și înapoi. Urăsc traficul din Jakarta.”

„Păi de ce nu mergeai cu motocicleta?”

„Când ai un job respectabil, dacă vii la serviciu cu o mașină frumoasă oamenii te respectă mai mult. E o chestiune de imagine.”

„Omule, tu faci ceva pentru tine, pentru că așa îți spune inima să faci, sau îți trăiești viața doar pentru alții, să le faci lor pe plac?”

Începe să râdă cam amărât și mă întreabă ce caut în Bali.

„Am venit de curiozitate. Toți mi-au spus că nu că nu prea e genul meu de insulă, că nu o să îmi placă și tot așa. ”

„Și tu ce le-ai zis?”

„Eu? Mi-am luat rucsacul și am plecat.”

„Eu cred că o să îți placă. Vezi să nu îți placă prea mult chiar.” Zâmbește șmecherește.

Vaporul acostează. Între timp mă liniștesc și eu și încerc să uit toți bădăranii pe care i-am întâlnit în ultimele 24 de ore. În Denpasar, în timp ce îmi așteptam gazda să vină să mă ia, am stat la o cafea cu tipul de pe vas, de vorbă despre nimicuri. Am plecat apoi fiecare din noi la viețile noastre, în direcții total opuse: eu la nebunia mea de a sfida lumea și el la confortul de a-și folosi puținii ani pe care îi are făcându-le celorlalți pe plac.

You may also like...

2 Responses

  1. take it easy, intotdeauna am spus ca Indonesia e locul unde iti antrenezi zen-ul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *