Despre despărţiri şi consecinţele lor/ About departures

  • IMG_6003 copy
  • 10634284_299317240254701_2049733095_n
  • 10706605_299317120254713_21894837_n
  • _SIM9905 copy
  • _SIM9912 copy
  • _SIM9941 copy
  • _SIM9952 copy
  • _SIM9980 copy
  • _SIM9986 copy
  • _SIM9995 copy
  • 10615790_296457603873998_2077787966_n
  • _SIM9663 copy
  • _SIM9684 copy
  • _SIM9865 copy
  • IMG_0001
  • IMG_0119

Versiune în limba românăEnglish version

“Indiferent de rasă, obiceiuri, mentalităţi, cel puţin un lucru îl avem cu toţii în comun: felul în care se simt despărţirile. Încercăm să zâmbim, să părem bine dispuşi, să arătăm că nu e mare lucru. Dar după ce persoanele dragi se întorc cu spatele şi pleacă, fie că se uită sau nu în urmă, licăreşte ceva în ochii noştri, o combinaţie de melancolie şi neprevăzut, conştiinţa faptului că în orice moment se poate întâmpla ceva, că indiferent de ce planuri avem, există posibilitatea ca aceea să fie ultima oară când vedem persoana respectivă.”

Am scris fragmentul de mai sus în Guangzhou, China când aşteptam avionul spre Jakarta şi nu aveam altceva mai bun de făcut decât să urmăresc oamenii din jur şi reacţiile lor atunci când îşi luau la revedere de la rude, prieteni, cunoscuţi. Acum a venit vremea să scriu din nou despre despărţiri.

Astăzi a mai plecat încă unul din prietenii pe care mi i-am facut de când sunt în Indonezia. Unul câte unul, se intorc la vieţile lor, în ţări de la capătul pământului, la obiceiurile dinainte de Indonezia. Toţi ar vrea să spună cât de mult i-a schimbat experienţa asta, dar nimeni nu reuşeşte. Toţi ar vrea să aibă posibilitatea să îşi revadă curând prietenii pe care şi i-au făcut aici, dar sunt constienţi că suntem din colţuri diferite de lume şi că probabil va trece mult timp până la o eventuală revedere. Toţi ar vrea să prelungească momentele aici, dar ştiu că lucrurile vin şi pleacă în viaţă, iar cele mai frumoase din ele pleacă mai repede decât au venit.

Am învaţat de mult că ataşamentele sunt bolnăvicioase şi contra-productive. Am învăţat de mult să nu îmi mai fie dor de oameni, de locuri. Şi totuşi, azi, când încă unul din ei a plecat, s-a urcat în tren şi ne-a făcut din mână o ultimă dată, mi s-a strâns inima. Gările şi aeroporturile au un aer vag de tristeţe, un aer plin de toate despărţirile care au avut loc acolo. De aceea probabil plecările sunt mai intense cand sunt însoţite la gară sau aeroport.

În ultima lună am petrecut aproape fiecare zi cu oamenii ăştia, am împărţit totul cu ei, de la apă, mâncare, camere, haine, la apusuri de soare, veselie si tristeţi, frământări şi nepăsare.

Ştiam cu toţii că timpul nostru împreună e limitat şi că trebuie să profităm de el atâta cât este. Am învăţat să ne închidem telefoanele mobile, să uităm de reţelele sociale şi să ne bucurăm unii de alţii.

În ultima excursie am plecat 4 şi am venit înapoi doar 2. Ceilalţi s-au întors la realitate. Nu ne-am uitat nici unul din noi în urmă, deşi simţeam tristeţea despărţirii în ochii celuilalt. Am continuat să mergem înainte, să ne bucurăm de momentele rămase, să acceptăm realitatea aşa cum este ea, fără alte aşteptări.

Mă gândesc la toţi oamenii pe care i-am cunoscut de când sunt aici, la prietenii internaţionali, la fetele de la orfelinat, la profesorii de la scoală, la elevii mei…toţi sunt atât de frumoşi şi de calzi, am învăţat atâtea lucruri de la ei…Viaţa dinainte de călătoria asta e departe, departe. Aproape nici nu îmi mai amintesc de mine dinainte de călătorie. Ce a fost atunci se află la ani lumină depărtare. Bineînţeles că există şi minusuri, că nu totul e perfect cum poate uneori dau impresia din ceea ce scriu. Dar lucrurile frumoase sunt atât de pure şi de schimbătoare încât toate neajunsurile pălesc în faţa lor.

Îmi dau seama că timpul zboară şi că în curând va fi momentul să merg mai departe şi să las toţi oamenii ăştia în urmă. Îmi dau seama că şi eu şi ei se vor schimba şi că nu va mai fi niciodată ce a fost în ultima lună. Îmi dau seama încă o dată că oamenii, lucrurile, experienţele vin şi pleacă şi că e natural şi firesc să se întâmple aşa.

Îmi dau seama că oferind câteva momente din viaţa ta cunoaşterii unui om de multe ori valorează mai mult decât ani de şcoală. Şi că poţi învăţa atâtea lucruri despre tine cunoscându-i pe alţii… Pot doar să spun că într-o lună am trăit vieţi. Experienţa asta a fost până acum o buclă aparte în viaţa mea care a curs şi a atins o deschidere cum doar visam, atunci când imi permiteam luxul de a visa. O buclă care a interschimbat visul cu realitatea.

De multe ori simt că nu petrec destul timp cu oamenii de aici şi că nu profit la maxim de ce se întâmplă, chiar dacă de cele mai multe ori la sfârsitul unei zile sunt epuizată şi adorm cu laptopul în braţe, ca a doua zi la 5 să o iau de la capăt. Sunt atâtea lucruri frumoase în jur şi atâţia oameni pe care aş vrea să îi cunosc în profunzime că mi-ar trebui câteva clone să facă faţă. De aceea am decis ca urmatoarea perioadă să o petrec excusiv in viaţa reală şi foarte puţin pe facebook, doar atât cât am nevoie pentru a comunica cu prietenii şi familia. Deci nu vă supăraţi pe mine dacă nu răspund la mesaje sau nu auziţi de mine o perioadă mai lungă de timp. Încerc să ajung la un echilibru între toate, dar las balanţa să se încline spre aici şi acum. Pentru că şi despărţirile te învaţă multe lucruri, dar mai ales că timpul e limitat.

About departures 

“No matter what race, customs and mentalities we have, there is at least one thing that we have in common: the way that we feel the departures. We try to smile, to look positive, to show that is not big deal. But after our dears leave, either if they look or not behind, something shines in our eyes, a combination of melancholy and unpredictable, the conscience of the fact that in every moment something could happen, that no matter what plans we have, there is the possibility that this could be the last time when we see that person.”

I wrote this fragment in Guangzhou, China, when I was waiting for the plane to Jakarta and I didn’t have anything else to do than watching people around and their reactions when they were saying good bye to relatives, friends, lovers. Now it’s time to write again of departures.

Today left another one of my friends that I’ve made since I’m in Indonesia. One by one, all of them go back to their lives, in countries that are at the end of the world, at their customs before Indonesia. All of them would want to tell how much this experience changed them, but none of them manage to express their minds. All of them would want to have the possibility to see again their friends, but they are conscious that we are from different coins of the world and that probably there will be a long time until an eventually meeting. All of them would want to extend the moments here, but know that in life things come and go, and the most beautiful of them leave faster than came.

I’ve learned long time ago that attachments are unhealthy and counter-productive. I’ve learned long time ago not to miss people, places. And still, today, when one of my friends left, got into the train and waved his hand one last time to us, the nostalgia hit me. Train stations and airports have a vague air of sadness, full with all the departures that take place there. That’s why probably the departures are way more intense when accompanied at the train station or at the airport.

In the last month I’ve spent almost every day with these people, we’ve shared everything, from water, food, rooms, clothes to sunsets, happiness and sadness, worries and indifference.

All of us knew that our time is limited and that we have to take advantage of it as it is. We’ve learned to close our mobile phones, to forget about social networks and to be happy with the people around us, in real life.

In our last trip we left 4 and came back only 2 of us. The others went back to reality. We didn’t look back even if we felt the sadness in others’ eyes. We’ve continued our path forward, we enjoyed our few moments left together, we’ve accepted the reality as it is, without any other expectations.

I’m thinking at all the people that I’ve met since I’m here, at the international friends, at my girls from the orphanage, at the teachers from school, at my students…all of them are so beautiful and warm and I’ve learned so many things from them…Life before this trip is far, far away. I almost don’t remember of me before this journey. What it was then is at year light far away. Of course, there are also minuses, of course nothing is that perfect as sometimes I give the impression from what I’m writing. But the beautiful things are so pure that all the shortcomings fade in front of them.

I realize that time flies and that soon it will be the moment to go further and to leave all this people behind. I realize that either I or them will change and that never will be what it was in the last month. I realize again that people, things, experiences come and go and that is natural to happen that way and that being sad doesn’t help. So, I’m happy and grateful for all those moments and my heart is easy now, at this crossroad.

I realize that by offering some moments from your life to the knowledge of another one sometimes value more than years of school. And that you could learn so many things about yourself by knowing the others…I can say that in a month I lived lives. This experience was so far a loop in my life that streamed and came to an openness I just dreamed before, when I allowed myself to dream. A loop that turned my world upside down. That changed the dream with the reality.

Many times I feel that I don’t spend enough time with people around here and that I don’t take advantage at the maximum potential of what’s happening, even if most time at the end of a day I am exhausted and I fell asleep with my laptop on my lap, so the next day I start again from 5 a.m. There are so many beautiful things and so many people that I would like to know better, that I would need some clones to cover all of it up. That’s why I’ve decided to use Facebook and other social networks very little in the near future, just to communicate with close friends and family. So don’t be angry with me if I don’t answer to messages or if you don’t hear of me. I’m trying to arrive to a balance between all of this, but I let the balance to bend toward here and know. Because the departures teach you many things but especially that time is limited.

_SIM8977 copy 10706605_299317120254713_21894837_n 10634284_299317240254701_2049733095_n _SIM9567 copy 10588918_1460154754269535_454716895_n _SIM9206 copy

_SIM9905 copy _SIM9912 copy _SIM9941 copy _SIM9952 copy _SIM9980 copy _SIM9986 copy _SIM9995 copy 10615790_296457603873998_2077787966_n _SIM9663 copy _SIM9684 copy _SIM9865 copy IMG_0001 IMG_0119

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *