Cu oamenii de altădată

  • Jungla
  • Pod construit din radacinile copacilor si bambus
    Pod construit din radacinile copacilor si bambus
  • Noroiul de pe traseu
    Noroiul de pe traseu
  • Satul Kenike
    Satul Kenike
  • Biserica din Kenike
    Biserica din Kenike
  • Satul Kenike
    Satul Kenike
  • Oameni din Kenike
    Oameni din Kenike
  • Satul Kenike
    Satul Kenike
  • _SIM9882
  • _SIM9891
  • Oameni din Kenike
    Oameni din Kenike
  • Oameni din Kenike
    Oameni din Kenike
  • _SIM9911
  • Oameni din Kenike
    Oameni din Kenike
  • _SIM9928
  • _SIM9949 copy
  • _SIM9958
  • _SIM9961
  • Casa din Kenike
    Casa din Kenike
  • Localnic întâlnit în junglă
    Localnic întâlnit în junglă
  • Rau de pe traseu
    Rau de pe traseu
  • _SIM9986
  • Salumena
    Salumena
  • Rumah adat (casa de ceremonii) din Salumena
    Rumah adat (casa de ceremonii) din Salumena
  • Biserica din Salumena
    Biserica din Salumena
  • _SIM9372 copy
  • _SIM9375 copy
  • _SIM9385 copy
  • _SIM9397 copy
  • _SIM9461 copy
  • _SIM9466 copy
  • _SIM9469 copy
  • Culcusul nostru in Huaulu
    Culcusul nostru in Huaulu
  • Intalnire cu regele din Salumena
    Intalnire cu regele din Salumena
  • Proviziile pentru traseu
    Proviziile pentru traseu Fotografie de Alex Popescu
  • 11390364_10153891657414992_3195956462367045989_n
  • 10007258_10153891636334992_5072514316590559130_n
  • Dubina pe rau
    Dubina pe rau
  • Oameni din Manusela
    Oameni din Manusela
  • Intrarea in Manusela
    Intrarea in Manusela
  • Oameni din Manusela
    Oameni din Manusela
  • Manusela
    Oameni din Manusela
  • Cerul din Manusela
    Cerul din Manusela
  • Cum se face alcoolul local
    Cum se face alcoolul local
  • Cu Dragos si fiul regelui
    Cu Dragos si fiul regelui
  • Resedinta regelui din Manusela
    Resedinta regelui din Manusela
  • Scoala din Manusela
    Scoala din Manusela
  • Regina din Manusela
    Regina din Manusela
  • Regele din Manusela
    Regele din Manusela
  • Cu familia regala din Manusela
    Cu familia regala din Manusela
  • Cascada in padure
  • Traseul din jungla
    Traseul din jungla
  • Copaci din jungla
  • Pe varful muntelui
    Pe varful muntelui
  • Fleasca, pe varful muntelui
    Fleasca, pe varful muntelui
  • Torta manuala
    Torta manuala
  • Adapost in padure
    Adapost in padure
  • Rau de pe traseu
  • Marea in departare
    Marea in departare
  • Hartă traseu Seram
  • Alex, cu autostopul
    În Seramul de Vest, așteptând o mașină să ne ia la autostop
  • _SIM9504
  • _SIM9504
  • _SIM9516
  • Papagal de casa in satul Huaulu
    Papagal de casa in satul Huaulu
  • Femei si copii din tribul Naulu
    Femei si copii din tribul Naulu
  • Bambus pentru constructia casei
    Bambus pentru constructia casei
  • Buang, catarandu-se dupa langsa
    Buang, catarandu-se dupa langsa
  • Satul Huaulu
  • Constructia unei case in Huaulu
    Scoarta de copac folosita pentru podele.
  • Huaulu
    Satul Huaulu, locuit de tribul Naulu, ultimul trib animist de pe insulă.
  • Constructia unei case in Huaulu
    Constructia unei case in Huaulu
  • _SIM9581 copy
  • _SIM9581 copy
  • _SIM9583 copy
  • Constructia unei case in Huaulu
    Constructia unei case in Huaulu
  • De vorba cu Buang, vanatorul
    De vorba cu Buang, vanatorul
  • _SIM9604 copy
    Buang ne arata arcul si sagetile din bambus cu care merge la vanatoare
  • _SIM9605 copy
  • tribul Naulu
  • Femeie din tribul Naulu
  • _SIM9646 copy
  • Constructia unei case in Huaulu
    Constructia unei case in Huaulu
  • _SIM9665 copy
  • Constructia unei case in Huaulu
    Constructia unei case in Huaulu
  • Constructia unei case in Huaulu
  • Constructia unei case in Huaulu
  • _SIM9691 copy
  • Constructia unei case in Huaulu
  • Constructia unei case in Huaulu
  • Constructia unei case in Huaulu
  • Constructia unei case in Huaulu
  • Femeie din tribul Naulu
  • Baiat din tribul Huaulu
  • Barbat din tribul Naulu
  • Constructia unei case in Huaulu
  • Barbati Naulu la petrecerea de sfintire a noii case
  • Femei Naulu
    Femeile mancau dupa barbati, separat. Pe mine m-au pus la masa cu barbatii
  • Petrecere in satul Huaulu
    Fiecare si-a scos hainele bune de la naftalina pentru petrecere
  • Spre satul Roho
    Spre satul Roho
  • Satul Roho
    Satul Roho
  • Poza de grup, dupa noaptea petrecuta in cabana
    Poza de grup, dupa noaptea petrecuta in cabana
  • Ascutirea macetelor inainte de plecare
    Ascutirea macetelor inainte de plecare
  • Pe drum
    Pe drum
  • _SIM9804
  • _SIM9804
  • Dragos si Alex desfacand un durian
    Dragos si Alex desfacand un durian

Seram, unde asfaltul e o noutate

Gata, am decis! Mergem în junglă. Din ianuarie am tot lungit-o prin Malaezia și Filipine în așteptarea lui Dragoș, care nu se mai întorcea din România, iar când în sfârșit a venit în Indonezia s-a îmbolnăvit. Bravo, mă!

Am luat-o înainte, hotărâtă să merg și singură, dacă altfel nu se poate. Alex mi s-a alăturat și am colindat puțin Vestul insulei cu autostopul până să reunim toată gașca.

_SIM9469 copy _SIM9461 copy _SIM9397 copy

Într-un final s-au aliniat planetele și ne-am sincronizat. Acum suntem plantați la intersecția Halte, în Nordul Seramului, cu câte un rucsac în spate de aproape 20 de kg, în care am îndesat orez, zahăr, cafea, biscuiți, conserve, țigări, saci de dormit, un schimb de haine și bocanci. Strictul necesar pentru traversarea insulei de la Nord la Sud, la Hatumete și escaladarea vârfului Binaya (3027 m), dacă ne permit localnicii și vremea. Cineva murise pe munte recent, iar spiritul muntelui e supărat. Are nevoie de un an de zile pentru a se purifica, după cum ne-au explicat cei de la biroul parcului național. Cu spiritele supărate și cu fantomele nu ne luăm la trântă, iar Seram e plină de ambele, așa că ne ducem pe unde vom putea, să nu supărăm pe nimeni.

Dimineață am fost la biroul parcului Național Manusela să luăm permisele pentru escaladă și să plătim taxele de intrare în parc. Funcționarii s-au panicat când ne-au văzut, au început să plimbe hârtii de la unul la altul, să pară ocupați, deși era evident că i-am trezit din letargie. Ultimul străin dăduse pe acolo prin ianuarie, tot un român, prieten cu Dragoș. În 2015 în afară de el a mai fost un german, iar în 2014 au fost 6 oameni: 2 cehi, un slovac și 3 australieni. Doar două femei în ultimii doi ani. Toată clădirea se pune în mișcare pentru noi. Hârtiile se plimbă din mână în mână, se ștampilează, sigilează, se așează într-un plic, stați așa, 150 000 rupii fiecare, uau, e a dracului de scump, poftim hârtiile, mulțumesc, cu plăcere, selamat jalan, să fie!

Hartă traseu Seram

Traseul prin junglă

Proviziile pentru traseu Fotografie de Alex Popescu

Proviziile pentru traseu
Fotografie de Alex Popescu

*Seram e o insulă din arhipeleagul Maluku (Moluccas), aproape de Papua, cunoscută pentru speciile rare de păsări și fluturi pe care le adăpostește. Interiorul insulei este încă sălbatic, iar pe multe coaste drumurile de mașină sunt noi, iar oamenii și câinii mor des pe străzi în accidente fiindcă nu sunt obișnuiți cu mașinile care trec în viteză pe lângă ei.

Papagal de casa in satul Huaulu

Papagal de casa in satul Huaulu

Insula s-a schimbat foarte mult în ultimii ani. Înainte puteai ajunge dintr-un sat în altul doar cu barca, iar în afară de situația în care cineva avea de rezolvat o problemă la oraș sau ceva de vândut, localnicii nu prea călătoreau între triburi. Și în zilele de azi circulă tot felul de povești paranormale cu triburi care se transformă noaptea în lilieci și oameni care se trag din porci și încă mai păstrează cozi. În unele sate ți se spune să ai grijă, că vecinii pot face vrăji care te fac invizibil și ți-e imposibil apoi să mai părăsești satul. *

Băieții au început deja să meargă spre satul Huaulu, un sat la vreo oră de mers pe jos de la strada principală, unde vom sta câteva zile. Eu deja gâfâi după prima sută de metri, transpir de parcă am terminat un maraton și îmi pierd echilibrul sub greutatea rucsacului. Mă gândesc dacă sunt pregătită să merg 100 și ceva de km prin junglă, să traversez munți de 3000 de metri. Deja îmi vine să iau o pauză, mi-e foame și nu mai suport rucsacul imens, dar abordez o figură calmă, nu cumva să vadă băieții că sunt varză și să mă trimită acasă. Visez la triburile astea de câțiva ani. Mai e puțiiiin și-am ajuns în paradisul pier…aoleu, cât noroi e în satul ăsta. Tananana….Huaulu!!!

Satul Huaulu, locuit de tribul Naulu, ultimul trib animist de pe insulă.

Satul Huaulu, locuit de tribul Naulu, ultimul trib animist de pe insulă.

Dragoș se duce la casa profesorului la care a stat o lună de zile, proful s-a mutat, iau înlocuitorul nu e așa prietenos. Deja s-a întunecat și bâjbâim pe întuneric la casa lui Bapak Raja (Domnul Rege), unde suntem primiți destul de reticent, mi se pare mie, fără gălăgia indoneziană cu care sunt obișnuită. După ce s-au dumirit că nu suntem misionari și l-au recunoscut pe Dubină, deși e mai dolofan și cu părul scurt, s-au mai relaxat. Dar voi observa în multe rânduri diferența de comportament dintre indonezianul de rând și oamenii pădurii. Suntem deci în Huaulu, la tribul Naulu, ultimul trib animist de pe insulă.

Huaulu, satul tribului Naulu

Timp de câteva ore bărbații din sat s-au perindat pe la casa la care ne opriserăm pentru a asculta povești și noutăți din afară, sau pentru a fuma din țigările aduse de noi. Buang, vânătorul satului a fost vedeta serii după ce a primit cadou o frontală Petzl și o foaie de cort. E vorba de același Buang pe care l-am văzut în pozele lui Dubină, pozele alea care m-au făcut pe mine să vin în Indonezia. E mic de statură, spân, cu buze imense și figură reptiliană. Dar are niște ochi mai ascuțiți ca săgețile de bambus cu care vânează. E timid, sau cel puțin tăcut, zâmbește mereu și pare oarecum zen.

“A îmbătrânit, s-a stafidit”, îmi zice Dragoș. “Ăștia se sting repede, nu știi niciodată câți ani au, dar se păstreză bine până pe la 40 de ani, când încep să îmbătrânească brusc.”

Bărbații sunt într-adevăr bine făcuți, zdraveni, cu pielea strălucitoare. Femeile în schimb au puțin păr pe cap, riduri și nu pot spune că sunt frumoase fără seamăn, ba dimpotrivă.

Femei si copii din tribul Naulu

Femei si copii din tribul Naulu

Ne punem la curent cu ultimele noutăți din sat, bem două cafele supra-îndulcite și adormim pe terasa lui Bapak Siwa, cel care îi ține locul regelui. Înainte de a adormi complet, ascult liniștea din sat. Mă simt epuizată de tot efortul comunicării, deși nu am vorbit foarte mult. În Indonezia e mereu solicitant să stai printre localnici. Chiar și cel mai mic gest sau cuvânt nelalocul lui poate fi considerat o ofensă. Așa că trebuie să fii mereu 100 % atent la ce spui și faci. Și indiferent cât de atent ai fi, cultura e atât de diversă, încât e imposibil să nu o dai în bară măcar puțin. Adorm cu un gust de prea mult dulce și cu mirosul pământului ud.

*Regele satului Huaulu s-a căsătorit cu o musulmancă, s-a convertit la Islam și s-a mutat într-un sat Trans. Satele Trans sunt sate formate prin programul Transmigrasi, care a populat anumite regiuni din Indonezia cu oameni din alte regiuni, în special din Java, pentru uniformizarea și islamizarea regiunilor mai îndepărtate. Majoritatea locuitorilor Trans lucrează pentru guvern, umplând birouri mari și inutile.

Plecarea regelui a devenit o problemă majoră pentru tribul Huaulu, nemaiavând cine îi organiza, reprezenta sau sfătui. O altă problemă cu care se confruntă din cauza mutării regelui este faptul că acesta are drept de semnătură asupra pământurilor comune ale tribului, pădurile în care vânează și locurile în care își plantează sago. În ultimii ani s-au făcut presiuni insistente asupra tribului să își vândă pământul, pentru plantațiile de palmieri în timp ce elicopterele survolează cerul în căutarea a noi locuri pe care să le ia în vizor. Se oferă sume mari pentru pădure. Enorme. Iar sătenii nu știu ce face regele cu pământul lor. Iar acest lucru crează tensiuni în comunitate.

Dată fiind istoria recentă și felul ineficient de a fi al indonezienilor, în cele mai multe cazuri după ce își vând pământul o duc bine un timp, nu prea lung, își cumpără tot ce vor din banii primiți, în principal mașini scumpe, telefoane și case din beton, iar când li se termină cash-ul și nu mai au ce face și din ce trăi, își caută de lucru și de cele mai multe ori ajung sclavi pe propriul pământ, muncind pe rupte la plantațiile de palmieri pentru doi lei.

În lipsa regelui, autoritatea revine lui Bapak Siwa, bătrânul la care stăm și profesorului, care fiind nou și din alt sat, nu are cine știe ce mare autoritate, deși depune mult efort pentru a educa elevii în spiritual conservării tradițiilor și a sustenabilității. Oamenii încă rezistă presiunilor, însă cei care au de câștigat au început să forțeze terenul. Chiar pe pământul lui Bapak Siwa s-a extins o fermă de creveți. Când a protestat, a fost primit cu pușca în mână de niște paznici bine făcuți. Oamenii nu știu cum să reacționeze, cum să protesteze, cum să țină piept din punct de vedere legal.

O altă problemă care le pune în pericol stilul de viață comunității Huaulu este faptul că cei de la Parcul Național Manusela le-au interzis să vâneze, fără a le oferi o alternativă. Or, tribul Naulu e un trib de vânători, din asta trăiesc de sute de ani. Ei vânează fix cât au nevoie să trăiască și știu să valorifice fiecare parte din animalele sacrificate. Să le interzici să vâneze e ca și cum i-ai omorî încet, dar sigur.

Deși satul colcăie de copii, foarte puțini termină liceul sau facultatea. În general sunt luați în râs de copiii musulmani sau creștini pentru faptul că nu au religie. În Indonezia sunt 6 religii acceptate de guvern, iar cetățenii sunt obligați să adere la una din ele (islam, protestantism, catolicism, hinduism, budism și confucianism), celelalte credințe nefiind acceptate. Religia este foarte importantă în Indonezia, e trecută în actul de identitate, iar căsătoriile inter-religioase sunt interzise.

La școală, copiii Naulu sunt luați în râs. Ceilalți vorbesc despre ei cu milă, ca despre niște sălbatici. Adevărul e că în actele lor de identitate scrie că sunt hinduși, dar doar de dragul aparențelor. Practical or e mai dergabă animistă și nu are absolut nici o legătură cu hinduismul. Când li s-a spus că trebuie să aibă una din cele 6 religii acceptate de Guvern, au ales să își numească sistemul de credințe Hinduism pentru că e o religie mai tolerantă și mai puțin intruzivă. Chiar și cu hinduismul a fost o problemă în Indonezia, din cauza numărului mare de zei pe care îi recunoaște această religie. Guvernul a forțat hinușii să aleagă un zeu care să fie deasupra tuturor, după modelul islamic. Se merge pe principiul…toleranței, înțelegem, dar totuși… Toată lumea știe că Indonezia e o țară multireligioasă, dar ai face bine să fii musulman.

Scoala din sat are un profesor care e și director și 2 ajutoare, care au făcut un fel de postliceală. Profesorul le dă de lucru ceva celor de la clasa întîi, apoi fuge la clasa a doua, să le dea și lor ceva de făcut, dă o tură și pe la clasa a treia, la care copiii sunt deja neastâmpărați, ar trece și pe la a patra, dar trebuie să se întoarcă la clasa întâi, unde unul a făcut pe el, altul plânge, că cineva i-a băgat degetul în ochi, unul urlă, altul se tăvălește pe jos.

Nu are însă timp să îi liniștească pe toți, că între timp au avut loc incidente și la clasa a doua și a treia. E într-un maraton nesfârșit, căruia i se adaugă faptul că de multe ori copiii vorbesc între ei limba Huaulu, pe care el nu o înțelege. Încearcă totuși să îi facă pe copii conștienți de identitatea lor, le explică de ce e bine să își păstreze satul curat și să nu arunce gunoiul în spatele casei, de ce faptul că poartă bandana roșie îi dinstinge de ceilalți locuitori ai Seramului și de faptul că tribul lor e special și autentic.

În fiecare zi după ore profesorul recunoaște că are nevoie să doarmă câteva ore. Abia face față muncii titanice.*

Culcusul nostru in Huaulu

Culcusul nostru in Huaulu

De vorba cu Buang, vanatorul

De vorba cu Buang, vanatorul

A doua zi dimineață am observat că toți bărbații din sat trebăluiau în jurul scheletului unei case. Un cuplu tânăr voia să se mute în propria casă, așa că au decis să își construiască una, la marginea satului.

Scoarta de copac folosita pentru podele.

Scoarta de copac folosita pentru podele.

Bambus pentru constructia casei

Bambus pentru constructia casei

Constructia unei case in Huaulu

Constructia unei case in Huaulu

Constructia unei case in Huaulu

Constructia unei case in Huaulu

Mă uitam la scheletul de bambus și mă întrebam cum ar fi să locuiești într-o casă improvizată. I-am întrebat pe săteni cine e arhitectul-șef și mi-au spus că nu e nimeni, că ei construiesc așa, după cum li se pare lor că se potrivește, după ochi. În casele astea nu mă simt ca într-o închisoare, sentimentul pe care mi-l dau casele de ciment, aici aud vântul, simt mirosul florilor de afară, pot privi ploaia de pe verandă.

În patru-cinci zile a fost gata. Materialele de constructie sunt 100% naturale: bambus, sago, și scoarța unui copac mai rezistent. Tradițional, nu se folosesc cuie pentru îmbinarea materialelor. Lemnele se leagă între ele cu ratan și cu o tuplină foarte flexibilă, care se taie în bucăți mai mici. Casele se construiesc pe picioroange, pentru a se păstra aerisite, departe de umezeală și mucegai. Acoperișul este făcut din frunze de sago cusute pe bambus, folosindu-se ca ață aceeași tulpină flexibilă care leagă lemnele între ele, pereții se fac din cotorul frunzei de sago, care ajunge la dimensiuni considerabile, iar podelele din bambus si coajă de copac.

Constructia unei case in Huaulu

Constructia unei case in Huaulu

Constructia unei case in Huaulu

Constructia unei case in Huaulu Constructia unei case in Huaulu Constructia unei case in Huaulu Constructia unei case in Huaulu Constructia unei case in Huaulu Constructia unei case in Huaulu

Nu există un model standad de casă, fiecare variind designul după bunul plac. Cei cu mai mulți bani și-au făcut casele din scânduri, au folosit puțină tablă pentru a întări acoperișul iar unii și le-au construit direct pe pământ. Avantajul caselor tradiționale e costul care se reduce la câteva pachete de țigări pentru muncitori. Și sunt mult mai pitorești. Oamenii nu se atașează foarte mult de case, uneori schimbă locația satului, iar o data la câțiva ani casele se reconstruiesc. Acoperișul trebuie schimbat cam o dată la 5 ani.

Era un dute-vino continuu în sat. Unii cărau bambuși, alții îl tăiau, unii își dădeau cu părerea, alții fumau, dar într-un fel sau altul, toți erau absorbiți de construcția casei. Și puneau suflet, de parcă ei urmau să locuiască în ea. Oamenii pădurii trăiesc în comunități atât de strânse încât conceputul de posesie e foarte diferit față de ce suntem noi obișnuiți. Se ajută mereu unii pe alții, își cresc copiii la comun și impart vânatul și mâncarea, nu au garduri. Așa că atunci când a descoperit că ușa lui Bapak Siwa e puțin stricată, Buang s-a apucat să o repare fără ca măcar să îl întrebe. Dacă cineva nu are destul zahăr, se duce la vecinul și ia fără nici o jenă.

Oamenii ăștia au construit o casă de la zero cam într-o săptămână. Iar la final au dat o mică petrecere, la care fiecare a contribuit cu mâncare și urări de bine noilor locuitori ai casei proaspăt construite. La petrecere fiecare a venit cu hainele de sărbătoare, tutun și nuci de betel. Am mestecat și eu nucă de betel cu praf care îți face saliva roșie, de parcă ți-a dat cineva un pumn în bot, dar nu mi-a ieșit scuipatul de la final, care se face cu stil și experiență. Mie mi-a venit doar să vomit, nu de la nuca în sine, care îmi amorțea gura, ci de la lecția de scuipat pe care am primit-o de la Buang. Uite-așa mi-am descoperit un nou blocaj cultural. Pentru mine scuipatul e moartea pasiunii. Mi se taie tot filmul, deși înțeleg că e o chestiune culturală. Pentru ei e ceva natural, cum e pentru noi suflatul mucilor în șervețele, care provoacă accese de vomă indonezienilor și indienilor. Nuca de betel e chiar interesantă. E suportabil de amară, tare la gust, amorțește simțurile și dă o stare de extaz, comparabilă cu starea de după cafea.

Constructia unei case in Huaulu

Ultima bucata de acoperis, inainte de petrecere

Fiecare si-a scos hainele bune de la naftalina pentru petrecere

Fiecare si-a scos hainele bune de la naftalina pentru petrecere

Femeile mancau dupa barbati, separat. Pe mine m-au pus la masa cu barbatii

Femeile mancau dupa barbati, separat. Pe mine m-au pus la masa cu barbatii

Barbati Naulu la petrecerea de sfintire a noii case

Am stat deci în Huaulu câteva zile fiindcă aveam un interviu telefonic pentru o bursă în Taiwan, iar odată intrați în junglă puteam să îmi iau adio de la semnal. S-a nimerit ca interviul să fie programat la 11 noaptea, din cauza fusului orar, iar eu aveam de mers pe jos o oră prin pădure până să ajung la locul cu semnal. M-am dus singură, să îmi adun gândurile și să mă opresc din tremurat de emoții. A fost un eșec, evident, abia îi auzeam pe taiwanezi în telefon și mi-am pierdut toate ideile.

Era o lună plină intensă, peisajul era de pe altă planetă. Mirosea a pământ ud și mă simțeam protejată de copacii înalți. Nu simțeam nici o fărâmă de frică să merg singură, noaptea, prin junglă. Mă înfioram de plăcerea florilor parfumate și luna mă făcea să mă simt în vârful lumii. Aveam impresia că pot face orice, că pot chiar atinge stelele dacă întindeam mâna. Parcă mi se luase o piatră de pe inimă după interviu. Știam că nu o să trec, dar mai știam și că viața are căi întortocheate și de multe ori îți dă ce îți trebuie, nu ce vrei tu. Și mergeam liniștită, cu luna.

Pe drum m-am întâlnit cu Buang, care venise după mine, că cică ar fi trebuit să îmi fie frică de porci mistreți. Aș fi vrut să nu fie acolo, să fiu lăsată singură, cu luna mea. Nu spunea nimic și răspundea întrebărilor mele cu da și nu. Eu nici nu mai știam ce prostii să mai spun să umplu tăcerea aia apăsătoare a nopții și nu înțelegeam ce am zis de l-am făcut pe vânător să își înghită limba. Când am ajuns în sat i-am găsit pe băieți tăvălindu-se pe jos de râs. Râdeau ca apucații, se uitau la mine și iar râdeau.

„Ce-aveți, mă? Ați fumat ceva cât am fost plecată?”

„Ce i-ai zis, fată lui Buang când ați fost la plimbare în junglă singuri?” mă întreabă Alex printre sughițuri și hăhăituri.

„Nu știu. Nu am zis multe. Parcă i-am spus că nu știu multă indoneziană și că o să îl mai întreb una alta despre plante, dar nu prea multe, că nu mă pricep. Ideea era să nu se supere pe mine că mergeam ca muta.”

Ăștia doi încep iară să râdă ținându-se de burtă.

„Tu știi ce a înțeles? Că i-ai ordonat să tacă, că trebuie să vorbească numai când îi dai tu voie. Hahaha, hihihi, băăă, hahaha, hihihi.”

„Ce, mă? Voi vorbiți serios?” Mă uit cu gura căascată la Buang, care fuma liniștit pe prispă și mă bușește și pe mine un râs de zile mari. Și râdem așa, ca proștii.

Se face că după ce am plecat pentru interviu vorbeau și ei ca băieții, când Buang i-a întrebat una alta despre femeile albe, care-s paremi-se cam ciudate. Și le-a spus povestea din timpul plimbării, cum că i-am spus să tacă dacă nu e întrebat. Alex și Dragoș nu s-au prins că e vorba de mine și tot o țineau cu: „eu știu ce nebune ai întâlnit tu…de obicei albele sunt ok, aia o fi mai țăcănită”. Buang era din ce în ce mai confuz și nu mai înțelegea nimic, când într-un final a mărturisit inocent că e vorba despre mine.

Și de atunci râd băieții ca apucații. Râd și eu deși mă simt atât de proastăăăă…

”Măi, faceți ceva, spuneți-i lui Buang ce am vrut să spun de fapt, nu fiți mârlani. Nu-i corect, voi ați stat ani de zile în Indonezia, eu sunt începătoare. Aleeex, Dragooooș, salvați-mă! Vaai, săracul Buang.”

Ăștia nimic. Râd și râd și râd. La un moment dat s-au plictisit de râs și i-au explicat lui Buang că nu-s chiar așa dusă cu pluta, că a fost doar o neînțelegere de limbaj, dar sincer, pe fața lui nu prea citeam că ar fi înțeles. Uite-așa am dat cu bâta în baltă de la începutul aventurii mele printre triburi.

Acuma trebuie să recunosc, sunt o persoană timidă, mai ales când nu înțeleg limba din jur. Dubină și Alex însă știu cum să atragă oameni în jur, să creeze atmosferă, să afle una alta. În fiecare seară bărbații din sat se adunau în jurul lui Dragoș să îi asculte poveștile, părerile, sfaturile. El avea și avantajul limbii pe care o vorbea mai ceva ca pe română. Eu zâmbeam tâmp într-un colț și încercam să înțeleg exact ce se vorbește și să mai învăț cuvinte noi.

Mi-am mai dat singură în cap la capitolul poze. Am supărat unul din bărbații care lucrau la casă pozându-l fără să îi cer voie. Aproape am primit una peste ceafă de la Dragoș.

“Băi, nu se fac din astea în pădure. Aici nu te duci la om, scoți tunul și pac, tragi o poză, de parcă ești la zoo, ce pana mea. Stai câteva zile, vorbești cu ei, te împrietenești, îi faci să se simtă confortabil cu tine, le ceri voie și abia apoi le faci poze. Mai ales dacă chiar vrei să construiești o relație cu ei, să te mai întorci aici, dacă chiar îți pasă de oamenii ăștia.“

Avea dreptate, și am pus capacul pe obiectiv, vinovată. Ideea nu era să facem poze prin case să părem mai cool decât suntem, ci să învățăm ceva de la oamenii ăia. Oamenii sunt mai importanți ca pozele.

Buang, catarandu-se dupa langsa

Buang, catarandu-se dupa langsa

Baiat din tribul Huaulu

Femeie din tribul Naulu

Barbat din tribul Naulu

Femeie din tribul Naulu

tribul Naulu

A doua zi ne-am mobilizat să începem înaintarea în junglă. Buang a ținut să ne conducă o zi, să fie sigur că nu ne rătăcim pe cărările ușor de pierdut printre râuri. Noi ne-am fixat sandalele, ne-am luat rucsacii, Buang și-a agățat de rucsac șlapii pecare îi purta în sat, scuzându-se că se încălzește la picioare dacă îi poartă în pădure și duși am fost.

Satul Huaulu

Noroi, lipitori și ploaie

Cam așa se poate rezuma tot traseul. Plouă zilnic, torențial, încât pelerinele de ploaie nu mai au sens, e noroi până la genunchi în unele locuri, lucru care ne îngreunează înaintarea, traseul e pliiiiin de lipitori care se ascund în cele mai nebănuite locuri (exact, acolo!), insecte imense, drum abrupt. Deși plouă atmosfera e destul de îmbâcsită. Curg apele pe mine, sunt lipicioasă și mă scarpin încontinuu de la mușcăturile de insecte. Junla mă asaltează din toate părțile cu verdele ei nebun, cu flori, fluturi, păsări de toate felurile, mari, imense, de parcă au fost modificate genetic, lucru care mă face să mă simt și mai mică. Simțurile mele abia fac față. Atenția îmi e într-un milion de locuri, și abia reușesc să nu mă împiedic și să nu alunec în noroi la fiecare pas.

De la un timp merg pe robot automat, roșie la față, udă după chiloți, înfometată. Buang merge pe lângă noi sub o frunză imensă care îi ține loc de umbrelă. Zici că se plimbă pe boulevard. Îmi vine să și râd.

Spre satul Roho

Spre satul Roho

Trecem prin râuri, o luăm pe cărări ascunse, urcăm, coborâm, ne oprim în Roho, primul sat de pe hartă, dar doar pentru a mânca. E un sat frumos, dar nu văd nici un om pe uliță. Stau toți ascunși după obloane, speriați de bombe. Știu, sunt nepieptănată, nemachiată și arăt ca dracu’, da chiar așa…Ei dacă așa stă treaba, asta e. Facem cerc în jurul unei conserve de pește, băgăm și niște biscuiți, apă din râu (la capitolul ăsta am avut niște reticențe, dar am ajuns curând la concluzia că nu avem timp să fierbem apa, așa că o beam direct din râurile pe care le traversam) și la drum cu noi.

Satul Roho

Satul Roho

Peste noapte am stat într-o cabană cam dărăpănată construită de parcul național. Am făcut ochii mari când i-am văzut izoprenul nou-nouț al lui Buang, iar când a scos o periuță de dinți m-a dat pe spate.

“Fii atentă, Buang vrea să te impresioneze”, a concluzionat Dragoș. “Acum patru ani dormea pe o bucată de sac rupt și își curăța dinții cu o creangă. “

Am făcut focul, am pus la fiert niște tăieței instanți, orez combinat cu o conservă și ceea ce urmau să devină delicatese și să le împărțim pe zile, ceapă și usturoi. Din momentul ăsta Buang a devenit puțin cam ciudat față de mine, și nu cred că era de la usturoiul pe care l-am mâncat. Îmi arunca genul ăla de priviri pe care l-am văzut la telenovelele indoneziene, îmi masa mâinile, îmi făcea loc mai aproape de foc. Instinctul meu feminin îmi spunea că începe să mă placă. Cum, nu știu, că arătam ca o sperietoare de ciori, eram transpirată și murdară, nici măcar prea albă nu mai eram după Filipine, iar după faza cu neînțelegerea de mai înainte nu prea mai spuneam nimic, zâmbeam și eu tâmp în loc de conversație.

Deci la momentul respectiv distanța dintre mine și “frumoasă și deșteaptă” era mai mare decât cea de la pământ la lună. Singura explicație plauzibilă ar fi că eram singura reprezentantă a sexului feminin pe o rază de câțiva km, iar altă alegere nu prea avea. Și eram oricum puțin mai albă decât femeile din pădure. Gusturile nu se discută. Încercam să mă imaginez cu el, eu fiind cu 2 capete mai înaltă, încercând să îi explic faptul că sunt vegetariană. Îmi tot povestea de vânătoare și îmi spunea să mă întorc după ce terminăm traseul, că mă ia cu el la vânat. Apoi îmi vorbea de statutul lui special în trib, de casa lui din scânduri, de faptul că știe să gătească. Suna de parcă era la pețit.

Mă simțeam oarecum ciudat fiind mereu singura femeie din grupul care se forma în jurul nostru în sate, dar pentru că sunt albă, se purtau cu mine oarecum ca cum aș fi fost bărbat. Nu prea înțelegeau ei cum de nu sunt a nimănui, femeie singură, de nebună în pădure, dar în principium mă ignorau. Nici o altă femeie din sat nu stătea cu noi la cafele și bârfe. Dar situația de față era diferită. Pot spune că Buang a fost un gentleman. Poate dacă n-aș fi fost vegetarian i-ar fi reușit. Ne-am luat la revedere a doua zi, spunându-i vag că nu-i exclus să mă întorc pentru vânătoare, lucru pe care el l-a luat ca pe o promisiune, după cum aveam să aflu mai târziu.

Poza de grup, dupa noaptea petrecuta in cabana

Poza de grup, dupa noaptea petrecuta in cabana

Ascutirea macetelor inainte de plecare

Ascutirea macetelor inainte de plecare

Noroaie, noroaie, noroaie, ploaie, lipitori, noroaie, noroaie, ploaie, durian!!! Pentru cei care nu  știu, durianul e un fruct foarte greu de desfăcut, pentru că are țepi în exterior. E genul ăla de fruct care ori îți place de mori ori îl urăști cu înverșunare. Are un miros atât de puternic încât e interzis în unele locuri publice. Iar gustul e o combinație de ceapă cu ceva dulce, consistent ca o bucată de carne. Îți trezește toate simțurile numai când stai pe lângă el și cade destul de greu la stomac. Eu mereu îl simt ca pe o înghețată cu carne și ceapă. Uneori îmi place, alteori nu, după cum mă trezesc dimineața.

Pe partea asta de insulă a început sezonul de durian. Am găsit zeci pe drum. Lea auzeam bufniturile pe lângă noi și ne cam era frică să nu ne cadă în cap. Băi și am mâncat ca disperații, de parcă venea sfârșitu lumii și nu mai aveam ce mânca. Cam așa a decurs drumul de câteva ore până în Kenike. Jungla era superbă, durian cât încape, râuri de trecut mai puține, eu mă simțeam deja mai în formă. Aș fi cântat de drag, dar mi-era că leșină speciile rare de păsări, așa că m-am abținut. 

Pleosc, pleosc, poc, mai alunecă unul din noi în noroi. E o senzație destul de scârboasă când mi se afundă picioarele în solul vâscos. Îl simt printre degete, pe sandale, pe picioare până sus. Și aerul umed de parcă suntem în saună mă irită. Totul e inconfortabil, fiecare pas e o corvoadă. Și când disconfortul atinge pragul maxim, atunci începe să plouă. Și disconfortul depășește o nouă limită. Încerc să nu mă plâng. Reușesc.

Dragos si Alex desfacand un durian

Dragos si Alex desfacand un durian

Pe drum

Pe drum

Noroiul de pe traseu

Noroiul de pe traseu

Pod construit din radacinile copacilor si bambus

Pod construit din radacinile copacilor si bambus

Kenike, unde Regele știe câți ani are

*Majoritatea satelor din interiorul insulei, sate mici, care se află la zile întregi de mers pe jos prin junglă sunt protestante, unele au chiar biserici din beton care a fost cărat cu cârca zeci de kilometri. Oamenii din satele astea încă trăiesc în principal din vânat și sago, casele sunt încă din lemn, cu acoperiș din frunze de sago. În ciuda protestantismului care a dat buzna, încă se mai păstrează Rumah Adat, o casă comună în care au loc ceremonii tradiționale, care datează dinaintea apariției creștinismului în zonă. Însă stilul de viață se schimbă cu viteza luminii.

Oamenii care încă mai vânează cu arcul și săgețile din bambus, folosind câini de vânătoare se numără pe degete, iar mulți muncesc pe plantațiile de palmieri pentru a câștiga bani, deși teoretic, stilul lor de viață nu necesită foarte mulți bani. Apă au din râu, curent de la panouri solare sau de la lămpile cu petrol, sago și vânat în pădure, drumuri de motoare sau semnal pentru telefon nu au, scutindu-i de niște dorințe inutile. *

Dar oamenii pădurii au intrat în contact cu străinii și văzut că se poate și altfel, mai confortabil. Și au vrut și ei. Și vor avea curând ce își doresc, doar că e foarte posibil ca apoi să își vrea viața înapoi și să fie prea târziu. Aici, în Kenike se simte deja spiritul antreprenor, regele ne tratează ca pe niște turiști și e cam zgârcit. Stă așezat la o masă făcută dintr-un panou solar, vorbește mereu de bani și se vrea să ne arate că și el e modern: ne spune chiar în ce an e născut, lucru pe care mai nimeni din triburi nu prea îl știe despre sine.

Satul Kenike

Satul Kenike

Mâncăm din nou orez și tăieței instanți din rezerva proprie. Mi-e o poftă de mor de frunze, salate, fructe, dar rabd. Când terminăm de mâncat regele îl trimite pe fiul mare să o cheme pe maică-sa să strângă masa. El nu mișcă nici un deget. Sincer feminista din mine s-a revoltat, dar parcă mă pot eu pune cu tradițiile care conduc locul ăsta de sute de ani…Au ei sistemul lor, care funcționează așa cum e. Cine sunt eu să le spun ce e bine și ce nu? Dar mă bucur într-un fel că m-am născut în România, că pot fi independentă și că pot face fix ce mă taie capul.

Mă dau cu o soluție dezinfectantă pe beșicile din tălpi. El se uită curios la sticluță, vine cu un recipient și-mi cere. Mai am așa, pe fundul sticlei și mai avem multe zile de mers, dar îi dau Majestății Sale, bolborosind ceva cu cruci și mame.

Biserica din Kenike

Biserica din Kenike

Aici, în Kenike oamenii par destul de religioși, au cruci desenate pe uși, biserica e la loc de cinste, iar pastorul are mare autoritate. Sunt cam timizi localnicii și se ascund după obloane, spionându-ne cu coada ochiului. Pe mine mă fascinează iarba moale, divină pentru tălpile mele cu răni. Îmi vine să mă întind pe jos și să fac îngerași. Să simt pământul duduind a viață sub mine. Să mă îmbăt cu mirosul florilor mari. Fac asta în gând, dar sunt privită oricum ca un marțian. Îmi vine să fac din mână și să spun: “nu vă faceți griji, vin în pace. “

Oameni din Kenike

Oameni din Kenike

Plecăm de aici după vreo două zile cu tot satul după noi, ca niște eroi care pleacă pe front. Eu am zis-o ca pe o metaforă, dar viața a luat-o de bună.

Oameni din Kenike

Oameni din Kenike

Casa din Kenike

Casa din Kenike

Oameni din Kenike

Oameni din Kenike

Oameni din Kenike

Oameni din Kenike

Pierduți în junglă

Aveam cu noi un GPS în care erau înregistrate coordonatele satelor în care voiam să ajungem, dar nu și ce cărare trebuie să luăm, după ce bambus e o bifurcație și ce râu trebuie să traversăm. Așa că…ne-am rătăcit.

Localnic întâlnit în junglă

Localnic întâlnit în junglă

Intalnire cu regele din Salumena

Intalnire cu regele din Salumena

Între Kenike și Salumena sunt multe râuri de traversat, iar cărările se ascund bine în junglă. Ne-am întâlnit pe drum cu regele din Salumena care se ducea la oraș însoțiț de jumate din populația masculină a satului. Ne-a explicat că după ce facem două drepte și o stânga pe râu trebuie că vedem nu știu ce copac, iar acolo, după bambus, e cărarea.

Am căutat noi, ne-am învârtit, dar ia cărarea de unde nu-i. Ne-am luat după urmele pașilor în direcție opusă, până au dispărut și aștia în râu, așa că am luat-o de-a dreptul prin apă, sperând că mai devreme sau mai târziu dăm de râul mare, în care se varsă afluentul pe care mergeam. Partea proastă era că a început să plouă, ca în fiecare zi. Partea și mai proastă era că de data asta a început să toarne cu găleata, iar apa creștea văzând cu ochii.

Rau de pe traseu

Rau de pe traseu

Jungla

Până atunci eram destul de zen. Mergeam încet, căscam ochii în stânga și dreapta la cascade, mă minunam de cât de frumos poate să fie traseul și mă plimbam ca pe strasse. Rămăsesem în urmă, să stau de vorbă cu copacii. Băieții erau mult în fața mea și m-a trezit ca o palmă când mi-a strigat Alex că e timpul să mă grăbesc, că nu-i prea roz situația, că se întunecă curând și suntem rătăciți în junglă, pe o apă care crește, fără nici o palmă de pământ pe care să ne odihnim. Deja ne târam prin apă trecută de genunchi, eram fleașcă și GPS-ul ne spunea că ne îndepărtăm de sat.

Când apa crescuse deja îngrijorător, ne-am urcat pe mal și Dubină a început să facă o cărare din macetă. Eram mânjiți de noroi, bambusul ne zgâria până la sânge și insectele au pornit un atac asupra noastră. Când am văzut că ne ia o veșnicie să ne construim propria cărare, am luat-o din nou prin apă. Am alunecat pe mal și am auzit o pocnitură. Aveam un găuroi de toată frumusețea în fundul pantalonilor. Îmi venea să și râd, dar era oarecum nepotrivit. Sincer pe moment mi se părea o joacă, un fel de glumă, o aventură regizată, deși nu era nici una din ele. Băieții păreau chiar îngrijorați de situație și aveau dreptate să fie.

Am ajuns într-un final la râul mare, care din cauza ploii devenise fluviu. Și noi trebuia să îl trecem. A trecut Alex, a trecut Dragoș, era rândul meu. Apa rapidă era până la brâu. Am înfipt bățul în pământ, am făcut un pas, doi, trei…si m-am dus….m-a luat apa, cu rucsac, cu băț, cu tot. M-am ridicat mai încolo, dar mi-am dat seama că nu îl pot trece, eram prea ușoară și mă lua apa. S-a întors Alex și m-a ajutat să îl trec, iar când în sfârșit am ajuns pe malul celălalt, băi, nu e bine.

10007258_10153891636334992_5072514316590559130_n

Fotografie de Alex Popescu

Trebuia să îl trecem mai la deal, că de aici nu avem cum să traversăm jungla până acolo. Și dă-i și trece-l din nou. Eram deja de vreo 8 ore pe drum și eram leșinată de foame, epuizată, fleașcă, pișcată de insecte și cu pantalonii rupți în fund. Îmi venea să mă așez fix acolo, pe albia râului, să îmi scot sacul de dormit și să îmi bag picioarele în sat, dar n-ar fi rezolvat nimic, tot pierduți în junglă am fi fost și a doua zi. Flăcăii nu păreau a avea vreun gând de a se opri până nu găseau satul. Pișcăturile de insecte mă făceau atât de iritată de îmi venea să iau pe cineva la palme.

Încă nu îmi venea să cred că suntem rătăciți în mijlocul junglei, la mama dracului. Știam drumul înapoi, spre Kenike, dar era atât de departe că nici nu ne gândeam să ne încumetăm. Iar GPS-ul spunea că satul e la 500 de metri, spre Sud. Eu aveam busola agățată de gât și tot dădeam explicații, la stânga, la dreapta, deși spre stângile și drepțile mele erau ba apă, ba junglă deasă. Lui Dragoș îi venea să mă pocnească, cu busola mea cu tot, mie îmi venea să îi arunc GPS-ul în apă, iar Alex făcea poze și filma.

Eu mai aveam un morcov…auzisem multe povești despre capcane pentru porci mistreți. Capcanele pentru animale sălbatice mari sunt ascunse atât de bine încât au fost mulți oameni ai pădurii care au căzut în ele. Unii chiar s-au dus puțin pe lumea ailaltă. De obicei se rupe o crenguță sau se pune un x din două crengi mici, să știi că drumul respectiv duce spre capcană. Vezi să nu văd eu crenguța ruptă în mijlocul junglei dese. Iar acum mergeam fără nici o cărare, fără să știm peste ce dăm. Că nu am căzut în nici una a fost noroc chior. La fel de chior a fost norocul și că nu am luat malarie și că nu am avut nici măcar diaree după ce am băut apă din râu.

Cinci ore ne-am învârtit ca zevzecii la 500 de metri de sat. La un moment dat am dat de o cărare care ducea la sago și am urcat pe mal, să ne luăm după ea. Doar că malul era abrupt și noi eram în apă până la brâu. Dragoș și Alex au urcat primii, iar eu am rămas, înfiptă în băț, cu apa care creștea din ce în ce mai mult. Încercam să îmi mișc picioarele și nu reușeam. Cât am așteptat ca ei să urce, eu mă împotmolisem în noroi. Pur și simplu nu reușeam să mă mișc. Ăștia erau deja sus, se duceau.

“Băăăăăi, nu pot să mă mișc.”

“Hai fată, că poți.”

“Nu poooot.”

Și parcă nici să respir nu mai puteam. Și parcă apa creștea și mai mult. Și era întuneric și aveam panalonii rupți în fund. Și îmi venea să plâng. Simțeam spinii care m-au zgâriat până la sânge, auzeam sunetele junglei care creșteau odată cu venirea nopții și mă simțeam mică, mai nesemnificativă decât o insectă. Atunci, în secunda aia am realizat că suntem într-un mare rahat și mi-au trecut prin fața ochilor toate documentarele cu oameni care mor încet, în nisipuri mișcătoare. Și am avut un mini-atac de panică. Nu știu exact cum am ieșit de acolo, dar am început să mă zbat ca un animal prins în capcană și am ieșit cumva, dar doar cu o sanda. Îmi scosesem piciorul stâng din sandaua blocată în noroi și am ieșit. Mi-am aruncat rucasul pe mal și am început să îmi caut sandaua ca dementa prin noroi. Mi-am băgat mâinile în noroi până la umeri, dar nimic.

Aaaaa…sandaua meaaaaaa….Acuma trebuie să vă spun că nu plângeam de dragul modei, îmi erau dragi tevele mele cu care am umblat 4 ani de zile, dar eram mai nenorocită de faptul că eram abia la jumatea traseului și alea erau singurele mele sandale. Mai aveam bocancii, cu care nu a fost foarte confortabil să umblu în noroi până la genunchi și prin apă, lipa-lipa.

“Asta e, s-a dus”, mă consola Alex, hai să mergem, că e târziu.

Mi-am pus bocancii în picioare cu o față bosumflată și am început din nou marșul prin noroaie, țepi, apă. Îmi venea să urlu de iritare. Mă scărpinam de parcă aveam râie, aveam spini peste tot și nu aveam timp să îi scot, nu mă puteam odihni nici un minut, că eram atacată de hoarde însetate de țânțari, bocancii se împotmoleau în noroi. Aș fi dat dracului jungla și aventura și m-aș fi teleportat într-un mall dacă aș fi putut, doar că nu puteam. Singura cale era înainte. Eram la câteva zile de mers pe jos de orice șosea sau oraș. Am strâns din dinți și am continuat să merg la lumina frontalei. Ne-am învârtit ca bezmeticii pe cărările alea care nu duceau nicăieri, până am ajuns la ceea ce semăna cu o grădină. Așa m-a emoționat să văd ceva făcut de mâna omului, de îmi venea să pup cartofii ăia sălbatici.

Ne-am mai învârtit puțin, ia satul de unde nu-i. Doar grădina. Am găsit și un fel de adăpost, în care eu am propus să rămânem peste noapte, dar ei nu și nu, mergem în sat. Deja eram pe pilot automat și mergeam ca un zombie după ei, fără să mai invoc sfânta busolă sau să îmi mai dau cu părerea. Satul era din ce în ce mai aproape.. 300 metri spunea GPS-ul, dar nu vedeam nimic. Beznă totală. Iar acum aveam în față un hău…o prăpastie care ducea din nou spre râu și spre nicăieri.

Waaaaaaaai…auzim dinspre hău și vedem un semnal luminos…Am făcut și noi semnal cu frontalele și am început să urlăm.

Oameeeeeni, civilizație, satul!!!! Iuhuuuu!!! Dar stai așa, cum ajungem acolo? Cum traversăm hăul? Am căutat și căutat în buruieni până am găsit o cărare. Am coborât de pe deal și am ajuns. Când ni se părea că pierdem direcția mai trăgeam un răcnet, la care primeam răspuns mai apropiat sau mai îndepărtat.

Când ce să vezi, într-un final, apar în fața noastră din tufișuri…OAMENI. Îmi venea să îi iau în brațe și să îi pup pe rând, așa eram de fericită să îi văd. Dar ei se răsteau supărați în limba lor tribală și veneau spre noi cu puști și cu arcuri din bambus încordate.

Dubină încerca să le zică pe bahasa că suntem turiști, veniți în pace, ăștia nimic, încordați. Atunci Alex a avut o idee genială și a pus frontala pe fețele noastre strigând: orang bule! orang bule! (om alb, om alb). Atunci, puțin bulversați, au lăsat armele jos. Și au început să ne facă morală supărați, că suntem tâmpiți, că venim la ora asta, credeau că suntem hoți (că parcă hoții vin la 3 zile de mers prin junglă să le fure lor cartofii sălbatici), sau că s-a întâmplat ceva cu regele. Și de ce nu ne-am luat ghid, suntem conștienți că puteam muri în junglă, rătăciți? Proștilor, mai că nu ne-au zis.

Am mai traversat încă o dată același râu blestemat și am ajuns într-un final în sat. Eu încercam să merg ultima, să mă țin de fund, că la ora asta deja gaura din pantaloni era imensă. Eram atât de jegoși încât a trebuit să ne dezbrăcam la piele și să spălăm absolut tot înainte să intrăm în casă. La fel cu toate lucrurile din rucsaci, care eram murdare și ude. Slavă cerului că am avut dry bag și mi-am ținut aparatul și actele uscate.

M-am dărâmat pe pat, nu mai aveam putere nici să mă duc la râu să fac pipi. M-am trezit de un million de ori să mă scarpin și mă dureau toate oasele. O zi am zăcut în Salumena ca o legumă. M-am crucit încontinuu când am văzut că în sat e o biserică pe fundație de beton. Oamenii ăștia au cărat cu cârca beton pe traseul morții. Măi, dacă nici ăștia nu se duc în rai, nu știu cine se mai duce…

Iarba din Salumena e așa de moale de zici că mergi pe ursuleți de pluș. Îți vine să te culci pe jos, în mijlocul satului, cu nasul înfipt în mirosurile dumnezeiești. Partea amuzantă e că localnicii văd curțile năpădite de iarbă ca pe un semn de neglijență. așa că își petrec mult timp smulgând iarba smoc cu smoc…ce să zic, nu se plictisesc.

Salumena

Salumena

Rumah adat (casa de ceremonii) din Salumena

Rumah adat (casa de ceremonii) din Salumena

Biserica din Salumena

Biserica din Salumena

Regele cu coadă de porc

Ne-am echipat ca la război pentru drumul până în Manusela. Alex și-a tras parazăpezile, împotriva zgârieturilor și a lipitorilor, eu mi-am întins șosetele până la genunchi și Dragoș a rămas în chiloți, că îl rodeau pantalonii și și-s pus juma de rolă de leucoplast pe picioare. Așa am pornit la drum spre Manusela, însoțiți de un localnic în prima parte a drumului, unde iar erau râuri de trecut.

Dubina pe rau

Dubina pe rau

Traseul din jungla

Traseul din jungla

Cumva parcă îmi trecuse starea de melodramă în care mă aruncase rătăcirea. Nu îmi mai plângeam sandaua, nici sacul de dormit fleașcă, mă bucuram că suntem vii și mergeam hotărâtă înainte. O luasem înainte și îmi venea să cânt. Parcă era și mai puțin noroi, jungla mai puțin deasă, apele mai limpezi, păsările mai frumoase. Schimbarea era, bineînțeles numai în mintea mea. Speciile copacilor se schimbaseră, dar jungla era tot junglă. Doar că aveam eu altă atitudine.

Am mers așa ore în șir, până am ajuns la o apă unde m-am oprit să îi aștept pe băieți. Eram transpirată și murdară și era un moment istoric, aveam puțină intimidate, așa că am decis să fac un “duș”. Am rămas în chiloți și bustieră, am scos săpunul și la la la la, am început să mă spăl și să săpunesc hainele.

Am auzit un foșnet în stânga și când am ridicat privirea, cinci bărbați se holbau la mine cu gura căscată. Ups, m-am acoperit repede, am zâmbit și am zis ceva, nici nu mai știu ce. Ăștia nimic, nici nu se mișcau. Arătau de parcă văzuseră moartea cu ochii. Eram eu vai de capul meu, zgâriată și murdară, da nici chiar așa, băieți. Apoi mi-am dat seama că să mergi prin junglă și să vezi o albă cum se scaldă în chiloți nu e ceva ce văd zilnic. În ultimii doi ani doar 2 turiste trecuseră pe acolo, spuneau statisticile. Așa că pentru ei oi fi fost vreo fantomă. Am plecat într-un final și i-am lăsat acolo cu gurile căscate.

M-am regrupat cu băieții și am grăbit pasul, să ajungem înainte de întuneric. Satul dinainte de Manusela nu era foarte primitor, iar regele lipsea, așa că am decis să dormim în Manusela. Aici, mai că nu am fost primiți cu urale și fanfară, așa era de bucuros regele să ne dea cea mai bună camera din casă, ceaiuri și cafele, ba chiar ne-a adăugat orezului și tăiețeilor instanți un fel de spanac. Noi am mai pus puțină ceapă și usturoi, delicatesele prețioase și am hăpăit ca animalele. La ora asta a traseului deja ne era o foame și o poftă de orice, în afară de orez și tăieței. Fiecare visa la ce o să mănânce când ajungem la oraș și vorbeam despre mâncare ca despre Dumnezeu.

Resedinta regelui din Manusela

Resedinta regelui din Manusela

Seara, la lumina lumânării Dragoș ne povestea din aventurile lui trecute în Maluku și Papua. Printre altele, ne spunea că după ce a plecat din Manusela în urmă cu 4 ani, s-a dus în Estul insulei, spre Piru, în alte sate greu accesibile, iar în unul din satele astea, auzind că vine din Manusela, regele l-a întrebat serios: “și, regele din Manusela are coadă de porc?” Dragoș s-a blocat, s-a gândit și a zis: nu știu, că purta pantaloni și nu am văzut. În mitologia lor oamenii din Manusela se trag din porci, iar regele încă mai păstrează o coadă, ca dovadă a descendenței regale. Când a venit regele la noi mă uitam cam ciudat la fundul lui, poate poate întrezăresc o coadă. N-am văzut nimic, dar nu e exclus să fi fost acolo, ascunsă.

Când s-a dat stingerea am bâjbâit pe întuneric cu periuța în dinți până la baia construită afară. Era o noapte neagră, ca tăciunele și când am ridicat privirea…uaaaaaaau……un copac plin ochi cu licurici. Iar mai sus….și mai uaaaaaaauuu…calea lactee înțesată de stele. N-am văzut în viața mea cerul atât de clar ca aici, unde nu există poluare luminoasă deloc, pe o rază de zeci de kilometri.

Cerul din Manusela

Cerul din Manusela

Mi-am scos aparatul, m-am înfofolit bine, cu mănuși, căciulă, geacă (toate negre), mi-am tras un scaun și am încercat să fac poze, deși nu prea ieșea nimic senzațional. Obiectivul meu wide, ăla de kit era obosit săracul. Singurul lucru senzațional a fost că o săteancă era să leșine când m-a văzut, toată neagră, miscându-mă în întuneric. M-am îndesat în sacul de dormit în patul pe care îl împărțeam cu două drujbe (nu vă supărați, dar sforăiți, fraților) și am adormit mulțumită de cerul înstelat, de licurici, de poveștile cu coadă de porc. Îmi era bine.

Am stat câteva zile în Manusela, am fost cu fiul regelui la pădure, unde am văzut cum fac ei alcool local, am mâncat fructe de cacao (care nu au nici o treabă la gust cu cacaua pe care o știm noi), lui Dragoș i-a intrat un spine cât toare zilele în picior, care a fost scos cu maceta, ne-am mai învârtit prin jur.

Cum se face alcoolul local

Cum se face alcoolul local

Cu Dragos si fiul regelui

Cu Dragos si fiul regelui

Manusela e un sat foarte modern, în ciuda izolării lui. E la două zile dure de mers prin pădure. Dar are biserică, școală, magazin, oamenii au băi cu ciment pe jos, e curat, cu flori plantate la gard. Oamenii sunt foarte bine organizați și trăiesc destul de mulțumiți.

Oameni din Manusela

Oameni din Manusela

Scoala din Manusela

Scoala din Manusela

Intrarea in Manusela

Intrarea in Manusela

Oameni din Manusela

Oameni din Manusela

Oameni din Manusela

Oameni din Manusela

În ultima seară înainte de plecare am auzit un zvon ciudat despre câțiva criminali care au evadat dintr-o închisoare, au omorât un șofer de camion și au intrat în pădure, pe drumul care duce spre Manusela. Deja totul suna prea SF. Nu știu cât de adevărat era și cum a ajuns zvonul în sat așa repede, dar dacă ar fi fost pe bune, am fi dat nas în nas cu ei în drumul nostru. Am plecat totuși a doua zi.

Regele din Manusela

Regele din Manusela

Regina din Manusela

Regina din Manusela

Cu familia regala din Manusela

Cu familia regala din Manusela

Liniștea pădurii și gălăgia orașelor

Nu aș putea descrie cât de frumoasă e pădurea din Seram, câte specii de plante, păsări și fluturi are. Și ce copaci imenși, bătrâni de sute de ani, ce ape limpezi și pietre vechi. În pădurea asta am dormit, în singurul loc plat și mai deschis, unde localnicii au pos o foaie mare de cort, pentru cei care rămân peste noapte.

Rau de pe traseu

Cascada in padure

Am adunat pe drum într-o sacoșă rășina unui copac, rășină care ardea. Din fericire am găsit și câteva lemne uscate sub foaia de cort, la care am adăugat rășina respectivă și am făcut un foc leșinat la care am reușit să fierbem tăieței și orez. Am improvizat chiar o torță care și-a dat duhul curând, nemaiavând combustibil, iar într-un final, năpădiți de țânțari, a trebuit să stingem și frontalele.

Adapost in padure

Adapost in padure

Torta manuala

Torta manuala

Și atunci…din liniștea întunericului au început deodată toate sunetele junglei….insecte păsări, lighioane, parcă se certau toate deodată. Mi-a luat ceva timp să adorm, să nu mi se mai pară că am lipitori pe mâini sau că am auzit ceva în tufișuri. Auzeam câteva rozătoare dând târcoale, simțeam liliecii trecând aproape. Am dormit iepurește, iar când m-au apucat nevoile naturale în mijlocul nopții, nu am îndrăznit să scot nasul din sacul de dormit. Pădurea mă intimida.

Din fericire nu ne-am întâlnit cu criminalii, dar asta nu a făcut traseul mai ușor. Ultima zi a fost cea mai grea. Aveam de urcat multe pante abrupte, pe niște bolovani care alunecau de sub picioare, de trecut prin cascade, coborât în vale, apoi urcat din nou. Și tot așa. Parcă nu se mai termina. Și pe deasupra aveam o foame de zile mari. Ni se cam terminaseră proviziile, iar dimineață mâncaserăm orez cu tăieței. Nici măcar ceapă sau usturoi nu mai aveam. Doar niște zahăr roșu, din care rodeam ca șobolanii. Am mers și mers și mers, când la un moment dat am fost depășiți de doi bărbați care porniseră din Manusela în dimineața respectivă. Parcă aveau motoare la picioare. Până să mă dumiresc cine sunt s-au și făcut nevăzuți în tufișuri.

Pe varful muntelui

Pe varful muntelui

Copaci din jungla

Fleasca, pe varful muntelui

Fleasca, pe varful muntelui

Eram gata să mă dau bătută, să propun să dormim în pădure și să continuăm a doua zi când deodată…de după un colț…marea. Era încă departe, dar mi-a dat un șut în fund și am încetat cu tânguirile. Am intrat deja pe teren cultivat, într-o grădină.

Marea in departare

Marea in departare, vedere din Sinahari

Dragoș ne-a anunțat că urma să intrăm în Sinahari, un sat format dintr-o singură casă. În sat, fiul regelui ne aștepta sprijinit de o pușcă, pentru orice eventualitate. Femeile din casă, pardon, sat, păreau speriate de bombe și sincer nu am văzut în viața mea fețe mai puțin umane. La un moment dat mă întrebam în sinea mea dacă oamenii ăștia vorbesc sau scot sunete animale. Oricât de obosiți am fi fost, era exclus să dormim aici. Oamenii erau pur și simplu speriați de noi, și pe bună dreptate, la cum arătam. Eu aveam o claie de păr nepieptănat pe cap și pantalonii rupți, Dragoș era în chiloți și Alex cu parazăpezi. Și eu m-aș fi speriat de noi dacă eram în locul lor.

Am cerut indicații și ni s-a spus să o luăm tot înainte pe o cărare, iar când dăm de un anumit copac, să facem stânga. Apoi o ținem tot înainte, nu mai facem nici o stângă, nici o dreaptă și curând ajungem în Tehoru, satul de pe plajă. Am urmat precis instrucțiunile, ba chiar am și găsit în mijlocul pădurii copacul de care spunea regele, am făcut stânga, deja se întuneca, am aprins frontalele și am mers și mers și mers, când, ce să vezi, altă bifurcație, unde singurele variante erau stânga sau dreapta. Acuma ce să facem. Îmi venea să mă întorc și să îl iau la palme pe regele din Sinahari.

Am făcut stânga și aici și am crezut că asta a fost când ce să vezi…altă intersecție. Eram toți trei cu spume la gură, frontala lui Dragoș rămânea fără baterie. Am tot făcut stângi și drepte, dar mai mult stângi, că așa ni se părea că e drumul spre mare, am ajuns din nou în niște grădini, am bâjbâit prin întuneric vreo trei ore, când, după ce am trecut un râu, ultimul, din fericire, am văzut minunea…asfalt. Am ridicat privirea…electricitate. Motoare. Urechile îmi țiuiau după atâta liniște și mergeam ca niște zombie, fără să spunem nimic. Am ajuns într-un final în Tehoru, satul pe de plajă. Am găsit casa regelui și am cerut să fim găzduiți.

“Musulmani sau creștini?” Ne întreabă regele.

“Ce?”

“Musulmani sau creștini.”

“Creștini, în pana mea, ce are a face?”

“Bine, atunci, fiți bineveniți.”

“Ăsta e cu capul…”

M-am repezit la baie să îmi scot bocancii și să îmi bandajez tălpile pline de sânge, nici să spăl șosetele aproape mucegăite nu am mai avut chef, am mâncat ce ne-au dat…ghici ce.. orez cu tăieței…și am adormit. I-am lăsat pe băieți să fie politicoși și să vorbească cu gazdele, să afle că încă mai există conflicte între musulmani și creștini, că unii țin cu Olanda la fotbal și alții nu și se mai împușcă. Eu am dormit ca un bebeluș.

De dimineață am luat un taxi până în Masohi, în oraș. Am plecat cu muzica la maxim, geamurile deschise și vreo 100 de km la oră. Era așa de gălăgie că nici nu puteam să gândesc. Deja mi-era dor de pădure când…buf și o schelălăitură. A oprit șoferul vreo 100 de metri mai încolo să vadă dacă i-a bușit mașina câinele care i-a intrat sub roți. A tras o înjurătură și a plecat.

Băăăăăăi țăraneeeee!!!!!

Atunci m-am făcut că mă uit pe geam, dar recunosc, am plâns. Vedeam cum se îndepărtează munții, observam copacii lipsiți de vitalitate de pe marginea drumului, și ceva din mine voia să se întoarcă în pădure și să stea acolo, unde oamenii știu să aprecieze animalele și copacii, nu ascultă manele la maxim și le pasă de ce se întâmplă în jur. În oraș am fost întâmpinați de aceleași fețe de șmecheri care încearcă să scoată bani din orice mișcă, trafic, poluare. Simțeam de zece ori mai intens fiecare nuanță de benzină și auzeam fiecare sunet de parcă mă zgârâia pe creier.

Până să îmi dau seama ce se întâmplă, Dragoș și Alex s-au îmbarcat spre Ambon, cu destinația Papua, respectiv Bali. Și m-am trezit singură cuc în jungla orașului. Și ce să fac și eu, m-am dus la un internet café să văd ce se mai întâmplă prin lume, dacă a mai murit cineva. Nimic interesant. Dădeam scroll pe facebook și aveam un sentiment acut că nu am pierdut absolut nimic. Parcă nici să vorbesc cu prietenii și familia nu îmi venea. Eram așa…a nimănui. A început să toarne cu găleata și m-am întors în camera mea fără geamuri după ce am savurat fiecare înghițitură dintr-un pește și o ciocolată. A, și mi-am luat șlapi.

Mai aveam două săptămâni de viză și nu știam ce să fac. Bani prea mulți nu aveam în buzunar, așa că am decis că mai sunt multe lucruri de explorat în Seram. A doua zi am luat o mașină înapoi spre Nord, cu gândul de a mă întoarce în Huaulu, să primesc invitația la vânătoare. Și-am încălecat pe-o șa…de motocicletă.

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.

You may also like...

3 Responses

  1. Calin says:

    Sunteti niște eroi! Nebuni, dar eroi! 🙂

  2. Anca says:

    Superba aventura, felicitari pentru curaj!

  3. Un cititor says:

    Superfain.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *