Capoeira, batucada și sânge brazilian

  • mestre bola capoeira camera
  • capoeira bali
  • capoeira bali 2

Au început toți să se miste pe ritmul muzicii, schimbând pozițiile sincronizat, la semnul instructorului. Eu eram cu o fracțiune de secundă în urmă, neștiind ce înseamnă cuvintele care dădeau tonul mișcării, reușind totuși să țin pasul. Am mulțumit încă o dată anilor de dans care mi-au format o ușurință în a copia mișcarea corporală destul de usor și mi-am focusat atenția pe noile mișcări care la prima vedere păreau mai simple decât erau puse în practică.

Eram puțin confuză de faptul că începuserăm cu capoeira, deși mi se spusese că workshopul va fi în primul rând de batucada. A fost o decizie spontană, aceea de a participa. Alex e practicant de cațiva ani și la o cafea matinală cu vecinii de etaj care sunt și ei practicanți, am decis să încerc. Între timp începuse o furtună care nu prea îmi dădea avânt să ies din casă și mă răzgândisem, ca apoi să îmi schimb din nou decizia, în ultimul moment. Tipic mie. În urmă cu mai bine de o lună fusesem la o lecție de Capoeira și rămăsesem fascinată nu numai de faptul că antrenamentul era amuzant și blând, dar și de muzica braziliană, care îmi furnica prin vene și aproape mă făcea să mă ridic și să încep să dansez. M-au ținut pe loc alte două lucruri care mi se plimbau prin vene, și anume febra Dengue și tifosul.

Așa am ajuns acum, mai din întâmplare, mai din curiozitate, la workshopul acesta. Când deja renunțasem să mă gândesc ce se întâmplă, de ce a început atât de târziu, de ce nu începem cu muzica, au intrat pe ușă 3 bărbați masivi însoțiți de un indonezian mărunt și toată lumea a început să aplaude. Aplaudam și eu cu turma, ca în filmele cu proști, deși habar nu aveam de ce.

În câteva minute m-am lămurit că unul din ei era un mare Maestru de Capoeira (Mestre Bola), iar ceilalți doi îi erau asistenți. I-am măsurat din cap până în picioare pe bărbații musculoși, cu priviri dure, deși zâmbitoare, și am decis instant că dacă la un moment dat ajung in Brazilia, nu aș vrea să am vreun conflict cu localnicii. Aveau niște voci groase, erau înalți și plini de mușchi, genul ăla de bărbat din a cărui cale te ferești pe stradă.

Workshopul a început ca o avalanșă și până să îmi dau seama ce se întamplă m-am trezit cu o tobă mică în mână și cu instrucțiuni precise de utilizare. Am făcut niște exerciții de ritm înainte de a începe și eu surâdeam neîncrezătoare la gândul că omul acesta care se agită în fața noastră are impresia că 30 de oameni care nu au legatură cu muzica pot ține ritmul la niște instrumente pe care majoritatea nu le-am mai atins înainte. În 10 minute de explicații și corecturi ritmul era perfect. Mi se ridica părul de pe mâini când toate tobele alea țineau ritmul la unison.

Era aceeași senzație pe care o simțeam la protestele de pe stradă, când entuziasmul mulțimii îmi intră pe sub piele. Aceeași senzație pe care probabil a simțit-o fiecare persoană care s-a lăsat dusă de valul mulțimii intrând într-un fel de transă și făcând lucruri pe care nu voia neapărat să le facă. Unii i-au zis conștiință colectivă, alții i-au zis hipnoză, pierderea identității, mă rog, numele contează cel mai puțin.

Fără să îmi dau seama, am început să mă mișc în ritmul muzicii și să dansez.

Era incredibil cum reușea maestrul să ne coordoneze și cum auzea fiecare bătaie de tobă nelalocul ei.

În starea asta de spirit am continuat workshopul cu mișcări de Capoeira la care trebuie să spun, am ținut pasul destul de binișor pentru o primă lecție, iar la final ne-am așezat toți într-un cerc, unii cu tobe în brațe iar ații ținând ritmul din palme pentru cei din interiorul cercului care făceau o demonstrație de Capoeira.

Maestrul a început să cânte și restul grupului repeta cântecul ca un ecou. În mai puțin de un minut am fost propulsată în altă lume, în alt timp. Aveam impresia că sunt în mijlocul unui trib primitiv, în jurul unui foc. Nu mai știam cum mă cheamă, unde sunt și ce caut aici. Țineam ritmul din palme și cântam și eu cu ei, deși habar nu aveam ce cânt. Urmăream fascinată corpurile celor din interiorul cercului cum se răsuceau și se contorsionau în ritmul muzicii, urmăream ca din transă ce se petrece, mintea îmi era goală de orice altceva în afara cuvintelor cântecului. Dansam fără să îmi dau seama și eram parte din ritualul ăsta spontan.

După câteva minute care mie mi s-au părut lungi cât o viață, totul s-a terminat la fel de brusc cum a început. Parcă toți erau schimbați, plini de viață, în loc să fie obosiți, parcă se formase o legatură de sânge între noi, participanții la workshop.

Maestrul a venit la mine și am vorbit puțin. Îl priveam uimită cât era de schimbat omul din el când ieșea din pielea maestrului. Nu e prima dată când mi se întâmplă să văd o astfel de schimbare radicală între omul care își exercită meseria și omul de zi cu zi, deși amândoi sunt adăpostiți în acelasi corp.

Uimirea mea a crescut și mai mult în timpul cinei la restaurantul la care am fost cu brazilienii și cu gazdele indoneziene. Workshopul părea un vis, un ritual magic  la care nici nu mai eram sigură dacă am participat sau nu.

Maestrul mi-a spus că tot ce știe a învățat de pe stradă. “Toate lucrurile interesante în Brazilia se întâmplă pe stradă. Vino să vezi. Brazilia te așteaptă.” Asa o fi.

Iată-mă din nou dansând singură pe stradă, mai vie ca niciodată, cu sângele clocotindu-mi în vene. Mi-a cam lipsit dansul, bag de seamă.

mestre bola capoeira camera capoeira bali 2capoeira bali

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *