Cand ziua se termina in cantec si dans

Tania taie rosiile, Kaya marunteste verdeturile, eu ma chinui cu usturoiul, Magda se ocupa de avocado, fiecare e ocupat cu cate ceva. Nu sunt la o cina de Craciun cu toate rudele in jur, sunt intr-un resort in Estul Baliului, cu oameni din toate colturile pamantului pe care i-am cunoscut cu cinci zile in urma, oameni cu care pregatesc o cina delicioasa, ca in familie. Toata lumea e vesela, facem glume, vorbim, planuim festivalul la care lucram, festival de muzica si dans in cinstea divinului feminin. Nu, nu ma simt intr-un resort, ma simt printre prieteni vechi.

Kaya, fiica de 8 ani a proprietarei resortului vine la mine si imi arata cum sa maruntesc usturoiul. A vazut ea la televizor, imi spune. Cineva aduce trei sticle de arak, alcoolul traditional balinez. Se rade cu gura pana la urechi, se canta, se danseaza. Toata lumea e fericita, mai putin copiii care se cearta, plang, se impaca, toate astea in decursul catorva minute.

Dupa cina merg printre copacii batrani, prin mini-jungla in care sunt construite bungalourile, privesc o clipa la pictura colegului meu de bungalou si ies pe plaja neagra in timp ce ma gandesc inca o data la povestea pictorului care a fost profesor docent la facultatea de drept, a renuntat la toate si a devenit pictor. Ii admir curajul de a-si infrunta intreaga familie pentru a-si indeplini visul de o viata, curajul de a infrunta instabilitatea financiara a vietii de artist, lumina din ochi pe care o are cand picteaza, blandetea cu care infrunta viata.

Pe plaja sunt trei banci din lemn masiv care formeaza coltul pacii. Tania le-a pus acolo pentru toti oamenii care au chef sa priveasca oceanul, rasaritul, apusul. Mai este si un leagan in care te poti legana in ritm cu valurile.

O furtuna se apropie si atmosfera e apasatoare. Sunt obosita de toate pregatirile pe care le-am facut pentru festivalul la care lucrez, de alergatura copiilor, de ziua lunga care a inceput la 6 dimineata, dar nu imi vine sa plec la culcare. As asculta la nesfarsit oamenii acestia vorbind, razand, schimband opinii.

Azi am luat un interviu de 3 ore unei rusoaice, una din cele mai interesante femei pe care le-am intalnit. Un interviu cu translator, pentru ca femeia nu vorbeste o boaba de engleza, un interviu epuizant, care s-a lasat cu dureri de cap, dar care m-a absorbit intr-atata incat nu voiam sa iau o pauza, desi aveam nevoie urgenta la toaleta. Femeia face parte din familie, e una din cele 4 femei care locuiesc in bungalouri.

Printr-o coincidenta bizara, s-au nimerit numai zeite in paradisul acesta exotic. Zeite creative, cu idei, entuziasm si chef de munca, zeite care vor crea festivalul de pe 14 decembrie.

Anul trecut pe 15 decembrie organizam concertul de craciun de la centrul cultural maghiar. Acum organizez festivalul asta pe plaja in care vom canta, dansa, impartasi informatii despre mancarea sanatoasa, despre Mama Pamant si minunile ei, un preview al proiectului mare la care lucram.

Imi vine sa dansez pe muzica vietii fara sa fi baut arak. Kaya imi sare in brate si ma pupa. Ne invartim intr-o hora a bucuriei. Ieri am mers in larg cu caiacul cu cele doua fete ale Taniei si sotul ei. Fetele au facut snorkeling, eu m-am intins in caiac si am privit norii, oceanul, coasta. O ploaie tropicala ne-a prins in larg. Soarele facuse o gaura in nori si dadea apei o sclipire de aur. Eu si Lily vasleam in echipa si incercam sa ajungem la mal in timp ce curenul si ploaia faceau asta aproape imposibil de realizat.

Sa fii in larg in timp ce ploua e o senzatie de nedescris. As fi stat acolo cu orele daca nu ii era frig lui Lily. Dar sa lucrezi in echipa inseamna sa lasi de la tine pentru binele echipei, asa ca am vaslit la mal ca o singura persoana in timp ce ne-am trecut vremea vorbind despre tot felul de lucruri. N-am crezut ca pot avea discutii atat de interesante cu o fata de 11 ani. N-am crezut ca exista copii atat de dezinvolti si de deschisi cum am intalnit aici, acasa la Tania.

Sunt entuziasmata de toate proiectele la care lucrez, incerc sa recuperez munca din urma, sa imi dau seama ce se intampla cu laptopul meu de nu vrea sa mearga, sa imi disciplinez munca si sa ma organizez.

Privesc pe facebook poze cu zapada si haine groase in timp ce stau in costum de baie pe terasa la 10 seara si mor de cald. Ma gandesc la viata mea dinainte de Indonezia. Totul pare un vis. Rad cand ma gandesc la fricile si indoielile pe care le aveam inainte sa vin aici. Atat de prostesti si de daunatoare. Imi cantaresc deciziile si imi dau seama ca asta a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o vreodata. Ma simt vie, renascuta, reconstruita, puternica. Ma simt o femeie completa, o zeita care are multe de oferit. Si e abia inceputul.

“Tu cand trebuie sa te intorci in Romania?” ma intreaba Sundari dupa o discutie in care am povestit intamplari personale si am ajuns la conccluzia ca in Romania si Rusia mentalitatile sunt foarte asemanatoare.

“Nu trebuie sa ma intorc.”

“Nu te leaga nimic de locul ala?”

“Nu prea. Am rupt toate atasamentele inainte sa plec.”

“Inseamna ca esti libera. In sfarsit intalnesc un suflet liber si puternic. Ochii aia ai tai…i-as privi cu orele.”

“In sfarsit redevin un suflet liber. Am asteptat 22 de ani momenul asta. A fost un drum lung si anevoios. Da, sa eliberez zeita din mine e ce trebuie sa fac.”

Ma simt din nou in locul potrivit, la momentul potrivit. Sa asculti viata si sa nu te agati de planuri rigide e un lucru minunat. Libertatea spiritului e minunata.

Batrana rusoaica a venit cu prietena ei care sta la hotelul de alaturi, cu care s-a imprietenit rapid in urma cu cateva zile si danseaza amandoua pe muzica raggae care canta pe fundal. Au amandoua in jur de 60 de ani si sunt plinute, dar asta nu le deranjeaza. Se misca pe ritmul lalait si rad printre paharele de arak. Sunt expansive si molipsitoare cu veselia lor. Vorbesc in rusa si nimeni nu intelege ce spun, dar nici asta nu deranjeaza pe nimeni.

Fac un efort sa ma ridic de pe salteaua pe care zac moarta de oboseala. Radem toate de oboseala mea si de energia rusoaicelor. Ma gandesc ca asa arata niste femei frumoase. Stiu ca au fost superbe cu cateva zeci de ani in urma. Si acum sunt la fel de superbe. Si la fel de tinere. Niste zeite. Ce prostie sa se stereopizeze feminitatea asa cum e ea acum. Ce bine ca inca mai exista femei adevarate. Ce bine.

Femeile incep sa cante un catec rusesc: Antoshka, Antoshka…

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *