„Balinezia” și oamenii ei

  • _ALX9725 copy
  • _ALX9749 copy
  • _ALX9765 copy
  • _ALX9768 copy
  • _ALX9792 copy
  • _ALX9801 copy
  • _SIM1854 copy
  • _SIM1856 copy
  • _SIM1862 copy
  • Edited 1 copy

Bali e o anomalie culturală, o regiune în care peste cultura indoneziană se suprapun influențe vestice majore. La un prim tur cu motocicleta prin Kuta totul e confuz. Nu mai știi dacă încă ești în Indonezia sau dacă ai aterizat în Ibiza. Mulți artiști din întreaga lume s-au refugiat în Bali și își duc aici zilele liniștiti, departe de forfota occidentală, fără a fi însă excluși din lumea artei. Vezi haine tradiționale, dar vezi și adevărate parade de modă, sunt oameni îmbrăcați din cap până în picioare, dar vezi și multă piele, haine scurte, bikini. Restaurantele de pe străzile principale sunt moderne, europene, strălucitoare. În spatele lor se ascund cele locale, în care prețurile sunt de două ori mai mici. Cel puțin.

E greu să descrii Bali, e greu să îi cuprinzi complexitatea, să scrii despre Paradisul natural ascuns printre afaceri profitabile și cluburi scumpe, să scrii despre inocența balineză transformată după bunul plac al afaceriștilor vestici. Balinezii au credința că Bali a fost odată centrul Universului, au ritualuri prin care își arată respectul față de insula care îi găzduiește și hrănește. Expații spun de asemenea că Bali e centrul Universului, doar că ei se referă la afaceri și distracție.

Cel mai bine poți descrie un loc vorbind despre oamenii care îl ocupă, de aceea am ales să scriu despre Alexander. E o combinație ciudată de Indonezia și Europa, e un javanez care a trăit 7 ani în Germania, s-a căsătorit acolo, a făcut doi copii, iar la un moment dat, când lucrurile nu mai mergeau, s-a întors în țara natală, dar s-a stabilit puțin mai la Est, unde Vestul e prezent, în Bali. Probabil după ce ai fost contaminat de cultura europeană e greu să revii la viața simplă de indonezian. În același timp, e greu să te adaptezi la sistemul german atunci când ai sânge indonezian. Să muncești până la epuizare, să fii mereu precis și să pui mereu viața pe locul doi. Indonezienii sunt prin natura lor relaxați, iau lucrurile ușor, se bucură de viață și nu acordă prea multă importanță trecerii timpului, punctualității. Totul e relativ pentru ei.

De ce locuiește Alexander  în Bali? Pentru că Bali e o Indonezie cu aer european, pentru că în Bali te poți simți în Europa fără să te stresezi prea mult, te poți bucura de viață.

Alexander mă așteaptă pe o motocicletă de viteză de pe care coboară cu efect. Îmi strânge mâna puternic fără să își dea jos casca sau ochelarii de soare. Îi privesc tatuajele tribale care îi acoperă mâinile de la umeri până la încheieturi, bocancii, accesoriile de motociclist înrăit, motorul perfect curat, strălucitor. Îmi face semn să mă urc în spatele lui și pornește în viteză. Încetinește totuși când traficul se blochează și ocolește cu grijă ceilalți participanți ai traficului. E atent la fiecare detaliu, le face semne motocicliștilor care merg cu semnalizarea aprinsă, încetinește la fiecare posibil pericol.

Îl privesc în timp ce trage dintr-o țigară indoneziană fără filtru. Mă privește înapoi  atent, cu o aruncătură arogantă și pe neașteptate îmi aruncă un zâmbet larg, aproape inocent. Zâmbetul contrastează puternic cu imaginea de dur pe care o afișează.

Îl întreb ce religie are. Mama lui e creștină, tatăl animist, el nu e nimic, vine răspunsul.

Îi privesc locuința. E un spațiu mic, dar frumos amenajat,  în care se poate vedea ordinea și curățenia germană. Îl întreb dacă e într-adevăr fotograf sau asta e de fapt unul din acei Kuta beach boys care agață albele și își petrec majoritatea timpului storcând bani de la ele. Începe să râdă. Din nou acel râs inocent, pur indonezian.

Trage din nou tare din țigară și brusc devine sarcastic, are un umor negru, aproape est-european. O altă față, o altă parte a personalității lui.

E o persoană duală, e de parcă ascunde în el două persoane complet diferite, care se bat cap în cap. Acum e superficial și aruncă în stânga și în dreapta cuvinte la întâmplare, de multe ori răutăcioase, când brusc, îl auzi spunându-și opinia despre un subiect cu argumente complexe și dezvoltate.

Are un mers arogant, e mândru de imaginea de băiat rău pe care o are, dar are grijă de cei din jur, de atent la fiecare detaliu, e un gentleman.

„Oamenii în general nu prea văd dincolo de aparențe”, îmi spune cu un aer de tristețe. De multe ori ajută să pari dur, să te respecte de la început, să stea la locul lor.

Stă în fața biroului la bustul gol și privește în monitor. Brusc, privirea îmi cade pe pieptul lui. Are tatuate două dăți. Îl întreb ce semnifică. Îmi spune că și-a făcut tatuajele respective pentru a-și aminti cele două zile în care a intrat la închisoare.

Ridic o sprânceană și aștept continuarea.

„Am pocnit un coleg până l-am lăsat într-o baltă de sânge. 3 luni de închisoare. Nu știam cum funcționează lucrurile astea în Germania. În Indonezia nu pățești nimic dacă îl pocnești pe unul.”

„De ce l-ai bătut?„

„Nu înceta cu glumele rasiste. Era un coleg de birou. Timp de 3 ani a fost un nenorocit. Îmi arunca mereu răutăți, nu îmi răspundea la salut, făcea glume despre pielea mea și despre faptul că sunt asiatic. 3 ani am fost drăguț cu el, m-am purtat de parcă nu era nimic în neregulă. Am suportat până la un punct, când m-a înjurat de mamă. Atunci am simțit că trebuie să îmi apăr demnitatea. Așa că i-am tras câțiva pumni. Când a făcut plângere, am preferat să merg la zdup decât să îi plătesc ceva.”

„Și a doua oară? De ce ai intrat la închisoare?”

„Aceeași poveste. Același tip, același motiv. Nu s-a învățat minte. De data asta 6 luni de închisoare.”

Deci ai făcut închisoare pentru că ai fost violent.

„Nu, am făcut închisoare pentru că mi-am apărat onoarea. Nu sunt o persoană violentă. Au fost singurele dăți când am dat în cineva și asta pentru că nu am avut de ales.”

„Deci e un fel de teatru, o contribuție la imagina ta de tip rău pentru a câștiga respectul celor din jur prin frică?”

„Nu, doar mi-am apărat demnitatea. Atât.”

„Asta te-a făcut să pleci din Germania, rasismul cu care te confruntai, dificultatea de a te adapta?”

„Nu. Simțeam doar că locul meu nu mai e acolo. Viața acolo devenise sufocantă. În momentul de față Bali e locul în care îmi pot dezvolta abilitățile de fotograf și în care mă pot bucura de viață având un câștig decent. În Germania am învățat multe, Europa a contribuit mult la educația mea și îi voi fi mereu recunoscător pentru asta. Dar am simțit nevoia unui nou început.”

„Observ că ești o combinație de indonezian și european. Încă ai inocența și simplitatea Asiei de Sud-Est, dar ai și ceva din complexitatea și pragmatismul european.”

„Eu inocent?” (râde)

„Și copiii? Au rămas cu mama lor în Germania?”

„Inițial i-am adus aici, dar apoi am decis că e mai bine să aibă o educație germană, așa că acum locuiesc în Germania cu bunica lor. Mama lor locuiește în Jakarta.”

„Crezi că e ok să crească singuri?”

„Trebuie să învețe să fie independenți, detașați. Prima dată când au venit în Indonezia cel mare avea 5 ani și au venit singuri cu avionul. Cred că așa e cel mai bine pentru ei. Educația germană e mai bună decât cea indoneziană.”

„Nu ți-e dor de ei?”

„Normal că îmi e. Dar ținem legătura prin Whatsapp și skype. Uite, aici am poze cu ei.” Zâmbește melancolic. Încă o dată, sensibilitatea indoneziană e scoasă la suprafață.

Se așterne tăcerea.

Mă gândesc la faptul că probabil nu i-a fost deloc ușor să se adapteze în Europa, să intre în concurența acerbă specifică europeană cu atitudinea simplă a indonezienilor. Probabil de aici a venit și nevoia de a afișa o imagine de dur.

Alex e o combinație ciudată între culturile indoneziană și europeană, exact ca insula Bali. Aparent totul e modern, vestic, pragmatic, dur și complex, dar în profunzime există un romantism local, o curgere lentă a timpului, o sensibilitate inocentă și vulnerabilă care se ascunde în spatele magazinelor scumpe, care se ascunde în spatele măștilor de orice fel.

Merg cu el la antrenamentele de Capoeira. Îmi spune râzând că una din colegele lui era speriată de el când l-a cunoscut, din cauza tatuajelor, dar că după ce l-a cunoscut mai bine și-a schimbat radical părerea. Îl urmăresc în timpul antrenamentului. Râde, e prietenos, se distrează. Nu văd în el agresivitatea care l-ar putea face să lase un om în sânge și totuși episodul acesta face parte din viața lui, îi e scris pe piele.

Pe drum oprește brusc în dreptul unei fetițe care înghețase în fața unor câini. O întreabă unde merge și dacă îi e frică de câini. Ea dă din cap abia vizibil. Sperie câinii cu sunetul motorului și o ajută să treacă de ei, apoi merge mai departe.

De câte ori mi se concretizează în minte o imagine a lui, face un gest care o răstoarnă. E dual, trece dintr-o extremă în alta pe neașteptate. E exact ca insula Bali. În Bali vii dacă ești în căutarea uneo vacanțe tropicale cu distracții occidentale, dar vii și dacă vrei să stai pe plaje pustii printre localnici. În Bali dai peste toate tipurile de indonezieni, găsești toate nivelurile de dezvoltare economică și socială. Bali e cea mai dezvoltată insulă a Indoneziei, dar și cea mai superficială. Bali e tărâmul tuturor posibilităților, pentru unii Bali nici măcar nu e Indonezia, e un tărâm suspendat între două lumi. Așa e și Alex.

 _SIM1854 copy _SIM1856 copy _ALX9801 copy _ALX9749 copy_ALX9768 copy _ALX9765 copy

You may also like...

1 Response

  1. June 24, 2016

    […] workshopul va fi în primul rând de batucada. A fost o decizie spontană, aceea de a participa. Alex e practicant de cațiva ani și la o cafea matinală cu vecinii de etaj care sunt și ei […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *